Venit din vremuri mult îndepărtate,
Pe când eram o flacără arzând
Trăind mereu cu dor de libertate.
Era aproape ca un simplu vers
Plin de esența lacrimei fierbinte
Din care se năștea un univers
Greu de descris, cu totul, prin cuvinte.
N-aveam motiv, cumva, să te separ
De rostul lui ce definea o lume,
Că tu-i erai motiv și-mi era clar
Fără de tine nu-i puteam da nume.
Și tot vorbind ți-am scris un nou poem
În care te-am descris prin amănunte
Știind că n-am de ce să mă mai tem
Când viața va voi să ne confrunte.
Ai vrut și tu să pot să te citesc,
Să nu-mi apari ca o bizarerie,
Ci doar, în clar, cu totul omenesc,
O mare și eternă poezie.
Și am ajuns, așa, fără să cred,
Ca trupul tău sǎ-mi fie sfântǎ carte,
Iar amănunte vin, și se succed,
Făcându-mă să uit că ești departe.
Tac uneori, n-am cum să mai răspund,
În tot ce spui mă regăsesc pe mine,
Abstract, idealist, absurd, profund,
Căutător de urme prin ruine.
Pe prag de rime stau și-mi iau avânt,
Mi-e versul plin de frumusețea-ți toatǎ,
Accentul pus, de rimă, pe cuvânt,
Te vrea, așa cum ești, înnobilată.
Din ce îmi spui, continui să citesc,
Povești ce-mi sunt motiv de aventură,
Și fi-vor scrise, cu aplomb firesc,
În vers cu rima, clară, pe mǎsurǎ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu