miercuri, 23 august 2017

Păcatul relativ

Aseară uşa iarăşi mi-ai deschis,
N-ai spus nimic, ştiam că pot intra,
Şi-am stat destul, cât să îţi poţi păstra
Simţirea de trăire-n paradis.

Cuvintele de mult au spus mai tot,
De-aceea le-am lăsat să odihnească...
Se vor trezi cândva să povestească
Cum îmi erai plecării antidot.

Fi-vor urmări, mi-ai spus, m-ai întrebat,
Privind, cu ochi mijiţi, spre depărtare
Ca să-ţi ascunzi o altă întrebare
Despre iertări căzute în păcat.

Vroiai să tac, să n-am nici un răspuns,
Să las să vină, după zi, o noapte,
Şi-n liniște, doar tu să-mi spui, în şoapte,
Că faptele-s, un tot, îndeajuns.

Numindu-ne aşa cum unii zic,
Doi păcătoşi, în formă relativă,
Ne-a regăsit ideea instinctivă
A celor ce trăiri nu-şi interzic.

Şi noaptea s-a lăsat şi s-a trecut,
Lăsându-se, de mari idei, sedusă,
Făcându-te să-mi fii, voit, supusă
Fiindu-ţi cel ce nu se dă bătut.

A doua noapte nu mai ştiu ce-a fost,
Ştiu doar că era cald, frumos, şi bine,
Parcă uitasem, întru tot de mine,
Şi toate-aveau, fără excepţii, rost...

luni, 21 august 2017

Venirea-ți de vindecare

Din depărtări ce nu se pot cuprinde,
Sau poate chiar dintr-un tărâm din vis,
Venirea ta deloc nu mă surprinde,
De multe ori în versuri te-am descris.

Ştiam că vii, ştiam că orice clipă
Ne poate fi însemn de început,
Şi vei goni, cu totul, spre risipă
Ceea ce-a fost, în viaţa mea, trecut.

Nu m-a surprins motivul de venire,
Când mai nimic nu se vroia motiv,
Surprins am fost de-a formei întâlnire,
În timp, fără de dubii, evaziv.

Din depărtări, şi zic, din altă lume,
A fost să vii când îţi ieşeam în drum
Admonestat de mult prea simplu-mi nume
Ce mă tot vrea, real, aici, acum.

Din vis ieşeai, de paşi făcând risipă,
Lăsând în urmă fapte şi trăiri,
Făcându-mă să-ţi spun, cumva în pripă,
Ideea unor multe amintiri...

Încearcă să mă vindeci şi pe mine
De gândul ce îmi e căutător,
De aşteptare şi de dor de tine,
De visele, ce-n taină, dor şi dor...

Vii de departe şi plecăm departe,
Pe un tărâm ce-l ştim, deja, din vis,
În viaţa care ne va trece peste moarte,
Spre nemurirea ce ni-i dar promis.

Demers de mers

Mă tot împinge gândul, de la spate,
De amintiri să uit, dar nu să uit
Că visele-mi se vor reîmpăcate
În felu-n care lor le e sortit.

Dându-mi motive dorului de ducă
Nu mă întreb de ce tot vreau să plec,
Nici dacă vrea cu totul să-mi reducă
Ideea că prin vremuri trec, tot trec.

Unde-am s-ajung nu are importanţă,
De dor nimic nu pare relevant,
Firescul e de maximă pregnanţă,
Atuul lui e cel mai important.

Nici faptele, cum fi-vor să se facă
Nu-mi sunt motiv de alte-ngândurări,
Bune vor fi, chiar dacă n-or să-mi placă,
Ca drum să bat şi nu, mereu, cărări.

Aşa e dat, oricât n-aş vrea a crede,
Când sunt, de dorul mare, revoltat,
Şi prea puţin mai vreau a mă încrede
În spaţiul ce îmi pare limitat.

Mă tot împinge gândul, nu mă iartă
Drumul să-l merg, ştiind că-l am de mers,
Până acolo unde-i dat de soartă
Să înţeleg al gândului demers.

duminică, 20 august 2017

Cuvântul ca dovadă

Am mereu încredere-n cuvinte,
Nu le caut, nici le potrivesc,
Drum îşi au şi singure-l găsesc,
Dacă stau puţină vreme-n minte.

Fără vrerea-mi vin când vor să-mi spună
Că sunt prea grăbit ori prea aştept,
Şi că nu e totuşi înţelept
Să încerc, tot timpul, vorba bună.

Le vorbesc, îmi vin ca amintire
Dintr-un timp cu iz de viitor,
Ori din visul ce, tulburător,
Mă confundă cu a lui trăire.

Cred în rostul lor fără-ndoială,
Nu mă ştiu în stare să le neg,
Nodul gordian nu-l mai dezleg,
Dacă-l văd ţesut deja-n urzeală.

Las ideea fără de tăgadă,
Ca să îşi găsească rost mereu,
Şi, prin ea, să mă exprim şi eu,
Că trăiesc să-mi fie ea dovadă.

sâmbătă, 19 august 2017

Diluție paradoxală

Doar poza de ţi-o văd, deja-mi revine
Neliniştea de care-ți spun şi spun,
Şi motivată-ţi spun că e de tine,
Că vreau sau nu, de-o viaţă-i mă supun.

Chiar aş pleca la drum, în miez de noapte,
Şi să ajung, grăbindu-mă, în zori,
Ca să avem, o zi, motiv de fapte,
Simţindu-ţi ai plăcerilor fiori.

S-o-ncepem bând cafeaua împreună,
Uitând de întrebări şi de tăceri,
Lăsând să înţeleg, când spui că-i bună,
La care dintre fapte te referi.

Iar vorbă să se prindă, cu tărie,
De al cafelei, ideal, bun gust,
Să fie lungă cum îţi place ţie,
Eu confirmând că ai motivul just.

Acelaşi vis, mi-apare, se repetă,
Devine adevăr universal,
În care tu, iluzie concretă,
Te-ai diluat în mod paradoxal.

Dar nu-i de-ajuns în vis să pot ajunge,
Visul se uită chiar la primii zori,
Nu poate dorul faptei să-l alunge,
Ci doar se face a ne da fiori.

Îmi e uşor să simt că-ţi sunt toride
Acele nopţi în care mi-eşti în gând
Şi că dorinţa liniştea-ţi ucide
Un început de noapte aşteptând.

Ştiindu-te reală fantezie,
Eu mi-aş dori, când mintea îmi colinzi,
Dându-mi îndemn de ritm şi poezie,
Să simt că între coapse mă cuprinzi.

Apoi să fie zi, urmând o noapte,
Ce s-a sfârşit, în mod raţional,
Când îmi spuneai, fără să vrei, în şoapte
Că doar aşa te simţi trăind real.

luni, 14 august 2017

Joc de balans

Îmi place să mă joc... Şi jocu-mi place,
Nu ştiu cum bine-ar fi să îl numesc,
Nici n-aş putea uşor să-l definesc,
E un balans între război şi pace.

Chiar jocul, cu accente, creionează
Ideea că mergem pe-acelaşi drum,
Nici nu contează unde şi nici cum,
De fapt puţine ştim că mai contează.

Printre contrarii şi direcţii clare,
Te văd venind din umbre de trecut
Să-mi fii nu doar un simplu împrumut,
Să-mi fii mai mult decât o întâmplare.

Nici noi nu ştim cum de-am căzut la pace,
Urcând pe munţi ori dealuri coborând,
Eu însă cred că-ţi pui mereu în gând
Să redevin şi tânăr, şi tenace.

Venind, predestinaţi, din alte ere,
Ni s-ar fi spus să ne lăsăm ştiuţi
Când, condamnaţi să fim necunoscuţi,
Ne pretindeam fireasca graţiere.

Şi te închid, ca-n joc, în fortăreţe,
Punând pecete lacătelor porţii,
Ca trăitor ce las în voia sorţii
Drumul, târziu, spre zări de bătrâneţe.

Jocul îmi place... Uit cumva de mine,
Uit să mai fiu extrem raţional,
Jucându-mă trăiesc în mod real,
În mod real, iubito, sunt cu tine.

duminică, 13 august 2017

Zvâcnirea tainei

Eu te-aş iubi, de-aş fi pe malul mării,
Să ne simţim pe val, cuprinşi de ape,
Ca undeva, în clipa înserării,
Nimic din ce suntem să nu ne scape.

Noi doi, priviţi de umbrele din Cer,
Şi mângâiaţi de apa înspumată,
Păsându-ţi doar că timpul efemer
Nu mi te dă, cu totul, dintr-odată.

Să ştiu că nu mai ţii la nici un gând,
La nici o veche, tristă, amintire,
Trăind cu tine, chiar reînvăţând,
Cum e împreunarea cu iubire.

Privindu-te cum urci, încet, pe val,
Să mă cobor spre tine dintr-odată,
Fiind, cum e firesc, cum e normal,
Motiv de împlinire minunată.

Piciorul gol să lase pe nisip
O umbră încontinuu mişcătoare,
Ducând în nemuriri simplul tertip
Ce clipei dă mereu altă culoare.

Şi sânii să ţi-i văd că nu se vor
Ademeniţi de liniştirea-n şoapte,
Ci doar de gestul tainic, zvâcnitor,
Când se ajunge ziua plină noapte.

Până în zori, visând pe malul mării,
Voind să mergem, vieţii, mai departe,
Să hotărâm, contrariul depărtării,
Să ne iubim şi dincolo de moarte.

Grăbire fără grabă

Am învăţat să am, oricât, răbdare,
Să nu-mi doresc gândindu-mă grăbit,
Să iau în seamă simpla întâmplare
Şi să aştept momentul potrivit.

Nici drumul nu-l mai fac acum în grabă,
Grăbit nici nu-l pornesc, nici nu-l opresc,
Graba o ştiu, a fost şi este snoabă,
Evit mereu cu ea să mă-ntâlnesc.

Mă mai condamni, iubito, că sunt moale,
Şi prea mă las de aşteptări sedus,
Şi simţi că nepăsarea-mi dă târcoale,
Chiar mă complac a-i fi, tăcut, supus.

Tot ai idei... Sunt chiar esenţiale,
Se vor cu un efect răscolitor,
Însă le văd de-a dreptul radicale,
Nu mă mai pun acum la mintea lor.

Dor ştiu că-ţi e, şi dor îmi e, de viaţă,
De judecata-mi numai zic nimic,
O deznădejde-mi pare, te agaţă,
Iar adevărul pare tot mai mic.

Grăbeşte-mă, dar fă-o fără grabă,
În grabă toate trec şi nu au sens,
Iar trecerea-i pe noi nu ne întreabă
Dacă ne vrem, cu fuga-i, în consens.

Avem acum de tras învăţăminte,
Sau doar un prag, mai mare, de trecut,
Ca să se poată mersul spre-nainte
În contra risipirii-n absolut.

Eu am răbdare, ştiu să am răbdare,
Nu sunt, în nici un fel, risipitor,
Ştiu că nimic nu este la-ntâmplare
Nici chiar un gând nu e întâmplător.

miercuri, 9 august 2017

Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...