Acum, iubito, că suntem amanți,
E timpul să uităm de-această lume,
Să spunem adevărului pe nume,
Și să plecăm, din nou, printre atlanți.
Nici n-apucasem drumul tot să-l fac,
Nu se știa nici de-am s-ajung la tine,
Și-am auzit că se vorbea de mine,
Și mai spuneau că-n nici un fel nu-ți plac.
Am auzit, cum nu credeam s-aud,
Povești cu fapte ce n-au fost făcute,
Meschinării, de-a dreptul absolute,
Cu sensuri ce, prin sensuri, se exclud.
Vom auzi că suntem nu știu cum,
Și vânători ai unor mari himere,
Sau că, întreaga noapte, în tăcere,
O vom trăi-n uzură și consum.
Puțini știind, în speță, ce suntem,
Cu greu va fi cuiva să înțeleagă
Că nu doar fapta nopților ne leagă,
Ci mult mai multe, în comun, avem.
Venim de peste timp, ca argument,
În contra celor care cred în moarte,
Și-a celor care spun că ea desparte
Indubitabil, clar și elocvent.
Le suntem noi un rău fără contur
Veniți din lumea, ce o cred perfidă,
Închipuindu-și marea Atlantidă
Prin felul lor, malefic și obscur.
Așa că dacă tot suntem amanți,
Putem avea întreaga libertate
De a trăi, făcându-le pe toate,
Chiar de-a pleca, din nou, printre atlanți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu