Unicitatea ca emblemă

Eşti unica femeie... greu cuvânt
Ce-ţi dă putere, însă şi durere,
Şi sceptrul unui veşnic legământ
Între voinţă şi firească vrere.

Pas minunat, deşi, îţi spui, târziu,
S-a vrut lăsat, din tine, să apară,
La vremea când firescul cenuşiu
Vroia să ştie că e dat să doară.

Fără să vrei te-ai pus pe primul loc,
Şi-ai pus repere, borne şi hotare,
Clipei dorite de a fi un joc,
Faptă reală, mare sărbătoare.

Eşti unica femeie-n care cred
Că pot găsi ce-a fost să îmi lipsească,
Ceea ce-mi dă o cale să acced
Într-o trăire pură, omenească.

Cununa unui rost, măreţ, dar greu,
A trebuit, acum, s-o laşi văzută,
Şi vei purta-o, de acum, mereu,
La pas mergând spre ultima redută.

Ani peste noi, în grabă au trecut,
Văd azi c-au fost o lungă rătăcire,
În care mult prea multe am văzut,
Robindu-mă căderii-n amăgire.

Eşti unica femeie... nici nu ştii
Că-ţi sunt dator întreaga-mi libertate,
Că-n tine totdeauna întârzii,
Dorindu-mi, chiar mai mult, dacă se poate.

În fiecare clipă mă aştept
Să te găsesc dorindu-ţi dăruirea,
Dorindu-ţi întru totul să m-accept,
Să-mi las, fără de măşti, mereu, pornirea.

Prin chiar dorinţa ta mă simt că sunt
Foc reaprins de-o unică scânteie,
Un tot întreg, nu doar un amănunt,
Redefinit de-o unică femeie.

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,

să scriu iarăşi despre noi,

Că simt clar şi fără dubii

că spre viaţa de apoi,

Împreună ne e drumul

împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,

răvăşit de tot ce-a fost,

Până când, fără să-mi pese,

de-al furtunii avanpost,

Lupt cu umbra de speranţă

când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale

simt cum urc şi cum cobor,

Cred şi-n lacrima de soare

şi-n motivul norilor,

Şi-n cădere, şi-n urcare,

şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese

că vin toamnele cu ploi,

Şi că drumuri mult bătute

se vor umple de noroi,

Neavând nici urme paşii

şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive

drumului în alte părţi,

Oricât mi s-ar pune-n spate,

ori citise-va prin cărţi,

Despre locuri, şi momente,

şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,

parcă tot mai mult mi-e dor

De-ntâmplări cu sens şi rosturi

duse până-n viitor

Că trăindu-le urmarea

nu-mi găsesc motiv să mor.

Cuvânt puțin

Mi-e cuvântul astăzi prea puţin,
Să îţi spun simţirea-mi despre tine,
Mă gândesc de-i drept să mă abţin,
Sau de a-ţi vorbi ar fi mai bine.

Parcă nici nu pot, cumva, să cred
Că îmi eşti acum ieşită-n cale,
Gânduri şi idei se tot succed,
Mult prea mult, sau prea puţin, reale.

Mă întreb de unde-ai apărut,
Din prezent sau doar din altă viaţă,
Dintr-un timp ce ni-i comun trecut
Sau e umbra unui val de ceaţă?

Numele ţi-l spun şi-mi e uşor
Să-ţi pricep, ca şi motiv, privirea
Ce-ntr-un fel se-arată tuturor
Când ţi-ascunzi, sub ea, voit, pornirea.

Stau şi te privesc şi nu ştiu când
Ţi-am mai spus că eşti, prin tot, divină
Că îmi iei al neputinţei gând
Ca să-mi pierd trăirea în rutină.

Depărtări, în umbre, ne mai ţin
Şi ne duc pe drumuri neştiute,
Ca, uitând încrederea-n destin,
Să visăm şi vrute, şi nevrute.

Îmi găseşti un gând pe care-l scriu
Gând ce-l ai în pasul de pornire,
Şi te-ntrebi de cum mi-e dat să ştiu
Că îţi cauţi drum întru menire.

Nu am timp de-aţi spune explicit,
Uneori nici eu nu ştiu prea bine,
Însă cred: voi-vei dăruit
Gândul că-ntr-o zi poţi fi cu mine.

Hotar de prevestire

Nu te cunosc, dar ştiu că eşti frumoasă...
Gânduri mă bat tăcerea să-mi opresc,
Să-ţi spun de ce şi cum mă tot apasă
Dându-mi porunci, cumva, să te găsesc!

Mi-e însă greu să-ncerc a mă convinge
Cuvântul să îl las puţin şi gol,
Că o dorinţă tainică mă-nvinge
Şi-l las, în vers ştrengar, să fie sol.

De multe ori, priviri, voit fugare,
Mă duc spre clipe care, ştiu, vor fi,
Încorsetat de fusele orare
Ce definesc, alftel, oricare zi.

Nu te cunosc, îmi spun... nu-i o minciună,
Nici nu e gând de drum ocolitor,
Însă nu ştiu de ce plătesc arvună
Unor idei ce vin din viitor.

Teamă îmi e şi-i o reală teamă,
Că vei voi, cândva, să înţelegi,
Visări ce azi nu le prea iei în seamă,
Prea mult ţinând la ale lumii legi.

Stând tot pe loc, în grabă timpul trece,
Şi graba lui va fi să o-mprumuţi,
Îmi vei veni, vrând a- ţi petrece
Ani care vin şi ne vor fi trecuţi.

Nu te cunosc... dar ziua care următoare
Se face pas ce pune un hotar
Între ce-a fost, un timp lipsit de soare,
Şi orizontul pur, senin şi clar.

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...

Revenire spre a spune

Iată revin şi scriu din nou de tine,
Totul mi-e clar şi tot îmi amintesc,
Seara în care printre ghilotine,
Ne-am regăsit motiv de-a fi, lumesc.

Şi iar îți spun, cu risc de repetare,
Că noi această viaţă ne-am dorit,
Că, prin destin, n-avem nici o scăpare,
Avem doar drum de-al face împlinit.

Tu încă fugi, mânată de ideea,
Că fi-va totul cum acum gândeşti,
Că vei putea să fii oricum femeia
Ce nu mai crede-n vorbe şi poveşti.

Revin să-ţi spun, din nou, că înşelarea
Îţi este iar precum o ştii c-a fost,
Când ne-a unit, prin simplul gest, chemarea,
Ce şi-a găsit, prin tine, ţel și rost.

Va fi-n curând o seară, altă seară,
Când iar vei face pasul peste prag,
Ca să-mi poţi fi nu adăpost de ceară,
Ci casă-n care să trăiesc cu drag.

Ca şi atunci, vei fi, de gând grăbită,
Gustându-mă, să-ţi las, redobândit,
Statutul de femeie şi ispită,
Fără să-mi ceri să fiu şi eu grăbit.

Revin cu gând de-a nu mai pierde clipa,
De-a nu privi trăirile ca joc,
De-a nu mai face casă cu risipa
De-a nu te mai lăsa să stai pe loc.

Că într-un fel, cum nu îţi e în ştiinţă,
Traiu-ţi va fi cu totul schimbător,
Şi îmi vei nu simplă cunoştiinţă,
Ştiută de vederea tuturor.

Tot ce nu ştim, de fi-va să ne fie,
Va fi aşa cum ne e dat a fi,
Având un adevăr ca datorie,
Şi drept deplin, trăind, a ne iubi.