Motivări de aventură

Vorbind cu tine, te-am simțit un gând
Venit din vremuri mult îndepărtate,
Pe când eram o flacără arzând
Trăind mereu cu dor de libertate.

Era aproape ca un simplu vers
Plin de esența lacrimei fierbinte
Din care se năștea un univers
Greu de descris, cu totul, prin cuvinte.

N-aveam motiv, cumva, să te separ
De rostul lui ce definea o lume,
Că tu-i erai motiv și-mi era clar
Fără de tine nu-i puteam da nume.

Și tot vorbind ți-am scris un nou poem
În care te-am descris prin amănunte
Știind că n-am de ce să mă mai tem
Când viața va voi să ne confrunte.

Ai vrut și tu să pot să te citesc,
Să nu-mi apari ca o bizarerie,
Ci doar, în clar, cu totul omenesc,
O mare și eternă poezie.

Și am ajuns, așa, fără să cred,
Ca trupul tău sǎ-mi fie sfântǎ carte,
Iar amănunte vin, și se succed,
Făcându-mă să uit că ești departe.

Tac uneori, n-am cum să mai răspund,
În tot ce spui mă regăsesc pe mine,
Abstract, idealist, absurd, profund,
Căutător de urme prin ruine.

Pe prag de rime stau și-mi iau avânt,
Mi-e versul plin de frumusețea-ți toatǎ,
Accentul pus, de rimă, pe cuvânt,
Te vrea, așa cum ești, înnobilată.

Din ce îmi spui, continui să citesc,
Povești ce-mi sunt motiv de aventură,
Și fi-vor scrise, cu aplomb firesc,
În vers cu rima, clară, pe mǎsurǎ.

Tăcere de iubire

Nu-ți mai spun nimic... Orice aș spune,
E prea puțin din cât aș vrea să spun,
Că vieții-mi ești mai mult decât minune,
Ca semn de alte vremuri și drum bun.

Mirarea-mi este, chiar așa, prezentă,
Oricât îmi sunt din gândul meu absent,
Că-mi ești o motivare elocventă
În tot absurdul meu prea evident.

Cuvinte îmi găsesc, dar prea puține
Cuprind, concret, întregul orizont,
Par uneori sărace, clandestine,
Să le rostesc îmi par mai mult afront.

Asimptomatic știu că sunt de vină,
Cuvinte mari nu mai să mai rostesc,
Chiar dacă văd, ca ziua, pe lumină
Că tac, voind să spun că te iubesc.

Mi-ai dat și-mi dai motiv de profunzime,
De-a trece de-al privirii fad hotar,
Negându-mi căutări prin antonime
Spre relevarea gândului hoinar.

Adun, cumva, frânturi de amănunte,
Și le învăț să spună cât mai mult,
Lăsându-le, de vor, să se confrunte
Cu al trăirii, generos, tumult.

Când faptele nu vor să se implice,
Făcând, dintr-un nimic, ceva de preț,
Te simt fiind cu gândul meu complice
Și îmi permit să fiu mai îndrăzneț.

Tot îndrăznind, îți spun că ești divină,
Lăsându-te să știi că te doresc,
Că-mi am tăcerea ca subiect de vină,
Dar tac, voind să spun că te iubesc.

Ninsoarea fără sens

Ninge, iată, iarăși, fără sens,
Într-o iarnă mult întârziată,
Iarnă care pare speriată
Că își are drum pe contrasens.

Albul pur, încearcă, în noroi
Să mai facă, cum-necum, lumină,
Ca și cum doar el ar fi de vină
Că suntem întunecați și noi.

Gerul mare, dacă va veni,
Face-va, cu totul, să înghețe
Formele cu schimbătoare fețe,
Pașii mici ce timpul vor opri.

Iarna ce-a ieșit din calendar,
Abia reușește să dea semne,
Reușind, cu greu, să mai îndemne
Spre trăiri cu rol prioritar.

Ploi, fără de rost, ne-au tot împins
Dintr-o veche lume-n noua lume,
Părăsind principii și cutume,
Cu absurdul, pașnici, ne-am deprins.

Așteptăm continuu alte vești
Care să ne spună ce urmează,
Să ne țină mintea cât mai trează
Veșnic îmbătată cu povești.

Ninge fără sens, însă-i frumos,
Doar privind spre Cer, ori depărtare,
Gerul, chiar de fi-va unul foarte mare,
Va-ngheța-n noroiul prea cleios.

Psihoterapeutica iubire

Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...

Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...

Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.

Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.

Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.

Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.

Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.

Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.

Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.

Ai unei nopți, noi

Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.

Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.

Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.

Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.

Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.

Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.

La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.

În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.

Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

Tern etern

Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.

Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...

Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.

Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.

Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.

Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.

E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.

Culori din gând

Gândul, ca și vis când vine,

se strecoară șerpuind,

mult prea greu îmi lasă pacea,

dar și-atunci îl simt roind,

dă pe față negrul lumii,

oamenii cu chip de lut,

slăbiciuni ce port cu mine

ce-mi dau tentă de rebut.

Când motivul vieții mele

de trăiri mi-l las disjuns,

mă trezesc în mari belele,

între limite ajuns,

mi-este clar, că-n nepăsare,

fir cu fir, la mine-n gând,

am lăsat să intre-n voie

așteptări de prea curând.

Viziuni nălucitoare

pun amprente pe culori,

roşii, albe, verzi, albastre,

ca și cumul de valori,

și, din margini de ruptură

fac modele de drum drept,

regăsind idei extreme

în motivul de concept.

Tot visez, cu greu am pace,

ca și greu stinșii vulcani,

întâmplări prea cunoscute

de mai multe mii de ani,

îmi e mare așteptarea,

nici nu știu ce mai aștept,

însă, totuși, întâmplarea

face-va și drumu-mi drept.

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...

Între gând și adevăr

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Că drumul fi-va totdeauna lung,
Că joci la risc, absurd, o simplă carte,
Și greu va fi, la tine, să ajung.

Spre sud sau nord îți duci privirea-n fugă,
Și-o mai oprești, din când în când, spre est,
Iar, gândul, verbul faptei îl conjugă,
Mereu găsind o formă de protest.

Mă vrei venind oricând și de oriunde,
Sau chiar, într-un final, de nicăieri,
Din lumea ipotezei ce ascunde
Noianul de probleme și poveri.

Dar, totdeauna, semne de-ntrebare
Îți ai, îți pui și încă mai găsești,
Însă ai vrea să cred că mi se pare,
Că timp îți ai și nu te mai grăbești.

Și te întrebi de marginea de lume,
De undeva din nord, ori chiar din sud,
În care mulți mă știu fără de nume,
Făcându-mă să uit că pot s-aud.

Chiar despre mine, greu având o veste,
În vise, tot mai mult, ai întrebări,
De-mi este cumva viața o poveste
Pusă-n tiparul unor mari schimbări.

Un adevăr trăiesc și nu-l pot spune,
Mi-l spun doar mie și m-ascult doar eu...
Mi-e sufletul o mină de cărbune
Și-mi știe viața numai Dumnezeu.

Gândești, de multe ori, că sunt departe,
Simțindu-mă că-n taină te privesc,
Te știi a fi un vers, dar ești o carte,
Și scriu, tot scriu... Și-ți spun că te iubesc...

Uitați de îngeri

Trimis a fost, un înger,

să caute prin lume,

Motive pentru care,

spun oamenii, că-i greu,

Spun oamenii, că viaţa,

e pusă în cutume

Şi-n una din cutume

e pus şi Dumnezeu.

Aşa avea să afle,

în marea-i preumblare,

Că până şi iubirea

e un concept blazat,

Şi poate fi de probă,

ori pusă la-ncercare,

Ori bine motivată,

chiar scoasă la mezat.

Şi-a renunţat să spere

că undeva, departe,

În locuri însorite

ori, dimpotrivă reci,

Se poate să găsească

o lume mai aparte

Cu drumurile urii

rămase doar poteci.

A mai plecat un înger

să caute dreptatea

În miile de umbre

ce merg spre nicăieri

Şi dacă omenirea

îşi are libertatea

De a privi spre mâine

altfel decât spre ieri.

Şi dat i-a fost să afle,

spre marea-i întristare

Că vorbele sunt multe

dar goale şi-nzadar,

Pecetea sancţiunii

e-n voga cea mai mare,

Poveştile-s citite

din ce în ce mai rar.

Şi nimeni nu mai crede

de-acum în bunătate,

Pierdut e adevărul

în vremuri de demult,

Ideea de mândrie

a construit palate

Peste orgoliul care

ne-a devenit un cult.

Apoi, încă un înger,

trimis cu misiunea

De-a da speranţă vieţii

de-a face prevestiri,

A trebuit s-accepte,

tacit, diviziunea,

Cu multe înţelesuri,

a-ntregii omeniri.

I-a fost să întâlnească,

mereu însingurarea,

Şi marea aşteptare

a celor cu mers greu,

Strivită de speranţa

că fi-va întâmplarea

Ce-n linişte-i va duce,

în Cer, la Dumnezeu.

Oricât a vrut să spună

că legea omenească

Acum desparte oameni

şi-i duce în război,

Puţini au stat o clipă

altfelul să-l gândească,

Că vieţuim ca trupuri,

pe dinăuntru goi...

De-acum nu mai vin îngeri,

şi nimeni nu mai vine,

Ne-am spus că ştim de toate,

sau că putem să ştim,

Ne-am încrezut în minte

şi-n gândul ce susţine,

Că ne avem puterea

chiar Dumnezei să fim.

Însă rămânem singuri,

şi schimbători la faţă,

Schimbându-ne şi legea

schimbăm şi-al ei tipar,

Ne tot creăm modele,

voindu-le pe viaţă,

Dar punem, şi tot punem

clişee pe cântar.

Ne-a mai rămas doar şansa

de-a face cale-ntoarsă,

De-a regăsi firescul,

şi-a crede noi, în noi,

Că foaia albă-a cărţii

nu-nseamnă că e ştearsă

Când scrisul nu se vede

de-al faptelor gunoi.

Avânt de vis

Sunt mai aproape cu un pas de tine,
O mână-ntind și, iată, te ajung,
Visul pe cale e să se termine,
Mi-ar trebui un altul mult mai lung.

Aveam nevoie doar de simpla frază
Prin care să-mi dai voie să te fur,
Ca să-mi rămâi dovada ce fixează
Raze fugare-n umbra de contur.

Avântul era doar o ipoteză
Al unui timp trăit în viitor
Denominat, prin gânduri, ca sinteză
Cu rostul ei de patos roditor.

Iar tu erai frumoasă și suavă,
Un zbor, o adiere, un sărut,
Amestec de iubire şi otravă,
Dur adevăr, etern și absolut.

Simțirile-ncepeau să se adune,
Spre faptele lipsite de erori,
Erai motiv al lor, ca o minune,
Dar n-a fost timp... Veneau ai zilei zori...

Se crampona trezirea-mi de ideea
Că, printre vieţi, ce vin şi se succed,
Izvorul vieții este-n veci femeia,
Și nu greșesc că-n ea mereu mă-ncred.

Și m-am trezit, știind că ești departe,
Pe undeva pe unde n-am habar,
Pe sub un cer al viselor deșarte
În care viața-i simplu avatar.

Mă doare pasul care ne separă
Pierdute lumi îmi par a sta-ntre noi,
Iar visele vor mie să îmi ceară
Drum să îți fac și ție pas vioi.

Lacrimi de iarnă

Pe geam mă uit... și felinarul plânge
Curg lacrimi de zăpadă pe alei,
Gerul e crunt, chiar și priviri înfrânge,
Și chiar ucide noi și vechi idei.

Luna, pasivă, albă, stă și-așteaptă
Semn că veni-va, primăvara, iar,
În iarna-acesta lungă și nedreaptă,
Ce ne impune trecerea-n zadar.

Privirea mi-am ascuns-o într-o carte
Într-o poveste de la polul sud,
Și-nvăț să cred că frigul e departe,
Gheața,trosnind, să uit s-o mai aud.

Drumu-i pustiu și nimeni nu-ndrăznește
Să caute, spre undeva, un gând,
Nici viscolul opriri nu-și îndrăznește,
Ca nu cumva s-ajungă vânt de rând.

Stelele-mi par că-n grabă vor să vină,
Înveșmântate-n straie de argint,
Spre casa mea scăldată de lumină,
De ger mânate pe-al căderii ghint.

Iarna e grea și miezul nopții plânge,
În clar consens cu-ntregul univers,
Lacrimi și mie-mi curg, și sunt de sânge,
Și-s prinse în ninsoarea unui vers.

La hotar de orizont

Când mă trezesc din visu-mi clandestin,
Secundele se sting în afluire,
Un grav impas dorințele-mi devin
Un fel de imposibilă iubire.

Privesc, în juru-mi, nu îi aflu rost,
Trezirea-mi pare doar o amăgire,
Mă-ndemn să cred că-i vremea unui post
Sau doar o întâmplată rătăcire.

Îmi pare depărtarea un afront,
Bazată pe un gând de tăinuire,
Și fad hotar al unui orizont
Ce-l știu, de mii de ani, ca amintire.

Suspină perna după chipul tău,
Lumina luni-i boltă-arcuire,
Visul nu-mi e prieten, ci călău,
Iar eu un condamnat la otrăvire.

Timpul se scurge, pare-se, invers,
Având pretenții mari de preamărire
Primitivând întregul univers
Cu mult întunecata șubrezire.

Și-mi e trezirea, pas, mereu, mai greu,
Ziua se naşte parcă-n amurgire,
Când mă găsesc că vieții-s eu, doar eu,
Iar lângă mine,-n pat, o-nchipuire.

Singur, sărac

Că, undeva în lume,

exiști, îmi e de-ajuns,

Deși nici o-ntrebare

nu-și are clar răspuns,

Deși îmi dau târcoale,

uimirile ce par că-s noi,

În tot ce simt, de-o viață,

e vorba de noi doi.

Veniți din alte sfere,

cu-n rost complementar,

Am învățat că timpul

e rău, dar necesar,

Prin trecerea-i dă vieții

ideea unui sens,

Și fiecărei clipe

firecul rol imens.

Cutiile Pandorei

în taină s-au deschis,

Furându-ne speranța

eternului prezis,

Și, până astăzi iată,

un gând îl tot repet,

Sub talpa mea pământul

se-nvârte prea încet...

Când nu te știu aproape,

de-a dreptul, sunt damnat,

Și victimă facilă

oricărui atentat,

Alerg către tărâmuri

ce-s greu de locuit,

Ca urma-mi să se piardă,

de fugă bănuit.

Fără de tine lumea

e paradis pierdut,

Cuvintele-s sărace,

plătind un greu tribut,

Ideii că prea singur

și fără rost mă cred

Și nu găsesc speranțe

în care să mă-ncred.

Incert e viitorul

și chiar limitativ,

Spre lungă nedormire

cu greu mai am motiv,

Scrutez, departe-n zare,

cu ochii veșnic triști

Apoi mă-mpac cu gândul

că undeva exiști...

Itaca din regăsire

De-atâția ani alerg după himere
Sedus fiind de gândul că mă joc,
Am tot vânat sirene în tăcere,
Și-am tot aprins, mai peste tot, un foc.

Dar nu cedez, mă simt ca si Ulise
Ce-a auzit, doar el, al mării cânt
Și a văzut ciclopi furându-i vise,
Întru uitarea unui legământ.

Din drumul lung m-aşteaptă Penelopa,
Mi-e cunoscut că-i una cu un crez
Ce nu-și vrea împacare cu sinicopa
Îmi dă puteri să nu mă-ngrijorez.

Mi-e dor de cerul nopților din Troia
În care, tot vorbind, am izbutit,
Să nu îmi las nicicum înfrântă voia
De-a nu mă ști de ceva mărginit.

Poseidon, de pe întinse ape,
Știindu-mă mereu căutător,
Mă cheamă să-mi arate de aproape
Valul ce nu-i nicicând un târâtor.

E timpul să mă-ntorc și-nspre Itaca
Cu Hera punctual să mă-nțeleg,
De-acum, e cazul, să termin cu joaca,
Rostul străvechi să nu i-l mai reneg.

Am alergat destul după himere,
Acum e vremea să-mi găsesc un loc,
Redefinind a gândului tăcere
Ca altă formă de trăiri și joc.

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

Plecare de orizont

Nopțile, iubito, vezi, sunt reci,
Vine vremea iernii... vreme lungă,
Nu te mai gândi, cumva, să pleci,
Doar aici ai timp cât să-ți ajungă.

Știu că-ți vin, perturbator, idei,
Dintr-un orizont cu vagă formă,
Încercând să-ți dea măreț temei
Încadrării în corset de normă.

Te îndemni, de multe ori, să fugi,
Într-o lume plină de-nșelare
Prinsă-n jocul unor centrifugi
Ce își vor opriri, din disperare.

Urmei însă nu-i găsești alt rost,
Dat fiindu-i veșnic să arate
Ceea ce mereu vei ști c-ai fost,
Făptuind condiții inspirate.

Nu-ți mai vrei al clipei vag răspuns
Când te lași de patimă strivită,
Însă bine știi că, pe ascuns,
Fi-vei, de ispite, părăsită.

Calculezi probabilul normal
Al intrării-n clasice tipare,
Însă restul, evident, banal,
Nu-ți dă dreptul de-a-l numi eroare.

Nu te mai gândi, nu poți să pleci,
Nici înspre departe, nici aproape,
E-nghețată roua pe poteci,
Pietrele încep deja să crape...

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

Ispită de uitare

Îți spun, și-acum, că ești ispititoare,
Chiar și de-mi spui că simți că-mbătrânești,
În zori zilei, razele de soare,
Mi te arată ce frumoasă ești.

N-am timp de gândul care să mă-ndemne
Să tot compar realul prea concret,
Cu atitudini și forțări solemne,
Ori năluciri păstrate în secret.

Sânii-ți frumoși mereu îmi sunt ispită,
Aștept un timp în care-am să-i tot am,
Și să te știi frumoasă și dorită,
Când vântul ne va bate noaptea-n geam.

În palme să îi prind și-n mângâiere
Sub pieptul meu să-i lași să îi strivesc,
Și-n clipa de dorință și plăcere
Să nu mă lași deloc să mă opresc.

Să-mi fii, că nu te mint, chiar tu dovadă,
Uitând de semnul crucii-n calendar,
Chiar dacă întrebări întru tăgadă
Nu își vor vrea răspunsu-ți lapidar.

Iar ca motiv al vieții viitoare
Găsi-mă-vei în cel mai clar real,
Și te vei vrea mereu ispititoare
Ca adevăr extrem, fundamental...