Denunț de mascaradă

De voi pleca nu-nseamnă că renunț,
Nici nu îmi iau motiv inconștiența,
Ci, pur și simplu, vreau să simt esența
Urmărilor cu sensuri de enunț.

Nu pot trăi sub lupă, nu încap
Într-o atât de minimă dovadă,
Fără forțări, spre infinituri scap,
Și tot denunț a vieții mascaradă.

Mereu vânat de-a vieții aventură
Mirării, timp de-a fi, nu i-am lăsat,
Dar mi-am avut seducerii măsură
Și de întoarceri m-am lăsat purtat.

Plecarea mea nu-nseamnă că lipsesc,
Din ziua ce va-ncepe-o eră nouă,
E doar un gând normal și omenesc,
În rătăcirea pașilor când plouă.

Când soarele se-aprinde nemilos,
Răcoarea umbrei fi-va o dovadă,
Că prin destin eu merg mereu pe jos,
Și nu pun nici un preț pe mascaradă.

Plecat voi fi cât nu va fi o veste
Cu iz de rost, de sens și clar motiv
Ce deturna-vor lacrimi și proteste,
Puse în seama visului captiv.

Când voi pleca puține am să spun,
Ca timp să am de lumea nesfârșită
Să simt de-mi e plecarea un surghiun
Sau mare aventură consimțită.

Tot amintindu-mi punctul culminant,
Urmarea lui având-o drept dovadă,
Voi înscena o prindere-n flagrant
Ca să demasc a morții mascaradă.

Gonit mereu de prea lipsita-mi teamă
Și, pas cu pas, de vise-nflăcărat,
Din Cer am să trimit o telegramă,
Să spun că mă întorc neapărat.

Itaca din regăsire

De-atâția ani alerg după himere
Sedus fiind de gândul că mă joc,
Am tot vânat sirene în tăcere,
Și-am tot aprins, mai peste tot, un foc.

Dar nu cedez, mă simt ca si Ulise
Ce-a auzit, doar el, al mării cânt
Și a văzut ciclopi furându-i vise,
Întru uitarea unui legământ.

Din drumul lung m-aşteaptă Penelopa,
Mi-e cunoscut că-i una cu un crez
Ce nu-și vrea împacare cu sinicopa
Îmi dă puteri să nu mă-ngrijorez.

Mi-e dor de cerul nopților din Troia
În care, tot vorbind, am izbutit,
Să nu îmi las nicicum înfrântă voia
De-a nu mă ști de ceva mărginit.

Poseidon, de pe întinse ape,
Știindu-mă mereu căutător,
Mă cheamă să-mi arate de aproape
Valul ce nu-i nicicând un târâtor.

E timpul să mă-ntorc și-nspre Itaca
Cu Hera punctual să mă-nțeleg,
De-acum, e cazul, să termin cu joaca,
Rostul străvechi să nu i-l mai reneg.

Am alergat destul după himere,
Acum e vremea să-mi găsesc un loc,
Redefinind a gândului tăcere
Ca altă formă de trăiri și joc.

Personalizare-n Odisee

De-acum îți spun că ești a mea sirenă,
Sunt un Ulise naufragiat,
Ies din scenariu, ies de tot, din scenă,
De-a vieții Penelopă am uitat.

Când ți-am urmat chemarea din Itaca,
Dezis de oameni și dezis de zei,
Nu prea știam ce rosturi are joaca,
Nici că-i voi da, cândva, real temei.

Când tu spuneai că plaja-i casa noastră,
Eu îmi purtam privirile în larg,
Vedeam că marea încă e albastră
Și nemișcat al pânzelor catarg.

Acum privesc, în nopțile cu lună,
Când mă îndemni să urc, și să cobor,
Alt adevăr al vieții împreună,
Un drum altfel, de-a fi nemuritor.

Ca asta-i viața, știu, și nu îmi pasă
Dacă îmi pun în față alt urcuș,
Și calea-mi este prea neînțeleasă
Fiindu-mi crucii simplu cărăuș.

Vom fi știuți, vom fi ca o legendă,
Unor altfel de țărmuri băștinași,
Trecuți de pragul ce oricând suspendă,
Celor mai mulți, speranța de urmași.

Vom fi părtași în tot mai multe fapte,
Gustând din fructul mult prea interzis,
Fiind sirenă noapte după noapte,
Fiindu-ți, nici vânat, nici compromis.

În Odiseea, ce va fi rescrisă,
Vom fi, ca principali, doar noi, eroi,
Iar când va fi să fie interzisă,
Pleca-vom într-o lume de apoi.

Perpetua continuare

Din contradicții mari idei apar,
Și multe-n vad și matcă se așează,
Și adevărul pur se detașează
De al mândriei, ucigaș, viespar.

Multe contururi sens de-ntreg își vor,
Iar uneori făptură să devină,
Încorsetând în falduri de lumină
Trecutul scris la timpul viitor.

Vorbe cu tâlc și vorbe fără duh
Aud că-s zise clar pe nu știu unde,
Și drumul lor, în formă de văzduh,
Se-ntrec în străluciri ce le ascunde.

Între un tot și-un mare mai nimic,
Sunt de văzut prea multele repere
Ce între ele chiar se contrazic
Perpetuând absurduri efemere.

Așa-i acum... Altfel va fi un tot,
Ce-n miez de iarnă vară conturează,
Vara în care spune-vei că pot
Fiind, să fiu, și cel ce îmi urmează.

Că va veni din nou o zi cu noi,
Și vom trăi în doi o nouă noapte,
Dornici mereu de multe alte fapte,
Denominând ce-nseamnă viața-n doi.

Pierdut de gând

Caut un gând prin multele ce-mi vin
Dintr-un neant cu legi ce mie-mi scapă,
Pe care, uneori, nu le rețin
Când în tiparul meu nu pot să-ncapă.

Găsesc, din nou, în jur, dezamăgiri,
Prin întrebări spre fapte-ndreptătoare,
Dar cu nuanța unor înjosiri,
Mândriei, întru tot, folositoare.

Rar, foarte rar, se văd cei ce-nțeleg
Că o enormă vină le-aparține,
Că nu, cel ce zic ei, e rău sau bleg,
Ci ei, sunt tot, o cauză în sine!

Cei ce ucid se plâng că sunt uciși
Și plânge-n ei orgoliul, cu furie,
Văzându-se-n principii compromiși,
Lipsiți de-a dominării bucurie.

Puțin mai are rostul sens real,
Puțină e normala acceptare,
Și tot mai mulți se lasă duși de val,
Iar omul mic se crede tot mai mare.

Un tobogan enorm ne e simbol,
Omniprezent în gânduri și în fapte,
De nedorit a fi măcar domol,
Sfetnic de zi și, mai ales, de noapte.

Caut un gând... Încerc să redevin
Al meu, în primul rând, cu bune, rele,
Cu clar alesu-mi drum întru destin,
Și ochii, mai mereu, pierduți spre stele.

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

Socotiri înspre întreg

Semnul meu e lacrimă de foc,
Pot întoarce lumea spre trecut...
Şi aş arde-al vieţii nenoroc
Azi când simt că-i iar un început...

Înmulţesc, adun şi socotesc
Câte lumi încap într-un atom...
Eu, prin viaţă tot pe jos pornesc
Să dau sens puterii de-a fi Om.

Ştiu cum să împart ori să adun,
Cum să scad de n-am ce să-nmulţesc...
Rezultatul într-un vers îl pun
Ca să ştiu de ce, şi cum, trăiesc.

Şi pun semn definitiv, de foc,
Şi în fapte ca şi în cuvânt,
Chiar şi când îmi joc al vieţii joc,
Vorba-mi spusă este legământ.

Jur pe adevăr în orice vers
Și, deja, mărturisit îl știu,
Că, mergând, mereu cât am de mers,
Niciodată nu ajung târziu.

În absurdul unui gând sumar
Șanse n-am, deloc, să mă-ncadrez,
Fiindcă,-i drept, de scrisu-mi mă separ
Când eternitatea o scurtez.

Tot mereu voi fi motiv de foc
Ca să dau luminii liber drum
Și, cumva, speranței să-i fac loc
Chiar de fi-va eu să pier ca fum...

Leac la întuneric

Într-atâta-ntunecare,
Ce te duce în tristețe,
Ia-ți motiv de împăcare
A luminii frumusețe.

Când aprinzi o lumânare,
Nu uita de ea... se trece...
Iar răspunsul la-ntrebare
Vine dacă mai ard zece...

Nu găsi timpului vină,
Dacă vrei totul în grabă,
Legea minții nu-i divină,
Nu-i ca marfa pe tarabă.

Numai când va fi lumină
Vei simți ce-i cald ori rece,
Și vei ști ce-i dat să vină...
Dacă încă mai ard zece...

Apoi mai aprinde una,
Să se ardă, să se stingă...
Și de-atunci, pe totdeauna,
Nimeni n-o să te învingă...

Plecare de orizont

Nopțile, iubito, vezi, sunt reci,
Vine vremea iernii... vreme lungă,
Nu te mai gândi, cumva, să pleci,
Doar aici ai timp cât să-ți ajungă.

Știu că-ți vin, perturbator, idei,
Dintr-un orizont cu vagă formă,
Încercând să-ți dea măreț temei
Încadrării în corset de normă.

Te îndemni, de multe ori, să fugi,
Într-o lume plină de-nșelare
Prinsă-n jocul unor centrifugi
Ce își vor opriri, din disperare.

Urmei însă nu-i găsești alt rost,
Dat fiindu-i veșnic să arate
Ceea ce mereu vei ști c-ai fost,
Făptuind condiții inspirate.

Nu-ți mai vrei al clipei vag răspuns
Când te lași de patimă strivită,
Însă bine știi că, pe ascuns,
Fi-vei, de ispite, părăsită.

Calculezi probabilul normal
Al intrării-n clasice tipare,
Însă restul, evident, banal,
Nu-ți dă dreptul de-a-l numi eroare.

Nu te mai gândi, nu poți să pleci,
Nici înspre departe, nici aproape,
E-nghețată roua pe poteci,
Pietrele încep deja să crape...

În noaptea trecerii

În cea mai lungă noapte

din anul ce se stinge,

Mă vreau pierdut în vise

ca să aud că ninge,

Că vine, iată clipa,

când anul iarăși moare,

Sau doar se scimbă-n altul

dându-și, din nou, valoare.

Să nu adormi iubito,

nu ai de ce te teme,

Pe-afară e doar vântul

ce-și are, iar dileme,

Să stăm în întuneric,

tăcuţi ca două sfere

În universul vremii

ce are altă vrere.

E noaptea cea mai lungă

semn clar de zi de iarnă,

Să așteptăm zăpada

ce fi-va să se-aștearnă,

În zori de zi sau poate

când toți spunem că-i noapte,

Dar până ea să vină

e încă timp de fapte.

Vezi clar că minutarul

a adormit sub perne,

Putem trăi în pace,

uitând de mofturi terne,

Dând, focului, de veste

că-i plin de fantezie,

Să facem noaptea asta,

un vers de poezie.

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

Ispită de uitare

Îți spun, și-acum, că ești ispititoare,
Chiar și de-mi spui că simți că-mbătrânești,
În zori zilei, razele de soare,
Mi te arată ce frumoasă ești.

N-am timp de gândul care să mă-ndemne
Să tot compar realul prea concret,
Cu atitudini și forțări solemne,
Ori năluciri păstrate în secret.

Sânii-ți frumoși mereu îmi sunt ispită,
Aștept un timp în care-am să-i tot am,
Și să te știi frumoasă și dorită,
Când vântul ne va bate noaptea-n geam.

În palme să îi prind și-n mângâiere
Sub pieptul meu să-i lași să îi strivesc,
Și-n clipa de dorință și plăcere
Să nu mă lași deloc să mă opresc.

Să-mi fii, că nu te mint, chiar tu dovadă,
Uitând de semnul crucii-n calendar,
Chiar dacă întrebări întru tăgadă
Nu își vor vrea răspunsu-ți lapidar.

Iar ca motiv al vieții viitoare
Găsi-mă-vei în cel mai clar real,
Și te vei vrea mereu ispititoare
Ca adevăr extrem, fundamental...

Puțin de spus

Prea multe, clar, eu nu mai pot să spun
Despre această vreme idioată,
Că toți ne vrem afetele de tun
Și gloria, continuu, etalată.

Schimonosite fețe se tot văd,
Chiar caută mereu să se arate,
Și dau de veste lumea ce-o-ntrevăd,
De bun augur, cu forme desfrânate.

Dezmățul ia proporții, peste tot
Se-aruncă-n față, caută-mbuibarea
Acei ce cred, și spun că ei chiar pot,
Să modeleze, cum se vrea, schimbarea.

Ca și cândva, sau mult mai mult acum,
Fariseismul iarăși este modă,
Iar fanatismul își croiește drum
Bazându-se pe viața prea comodă.

Sunt cărturarii puși în rang înalt
Dacă au mintea plină de citate,
Arme perfide într-un crunt asalt
Spre gloria trăirii-n falsitate.

Printre iluzii rar mai e hotar,
Ori controlori sau, clasic, bariere,
Firescul e un bun de inventar,
Înlocuit, din când în când, se cere.

Despre iubire greu de tot mi-ar fi,
Să spun că n-a ajuns o floare rară,
Spun dar că prea puțini mai vor iubi,
Și mulți o văd absurdă, chiar povară.

Totuși mă-ntreb... Ce-aș mai putea să spun
Despre aceaste vremuri tulburate,
În care ne dorim un trai mai bun
Mizând pe fapte, gânduri și păcate?

Pronostic profund

Ce dacă ești, pentru mai toţi, enigmă,
Mister prea greu de dezlegat,
N-ai fost nici etalon, nici paradigmă,
Dar astăzi ești ceea ce am visat.

Când te aştept pe-un vers în poezie
Şi-n suflet e când pace, când război,
Mă-ntreb ce vremuri se vor fi să fie,
Când toamnele se vor lipsi de ploi?

Chiar dacă pun un semn de întrebare
În contul unui timp deja trecut,
Iubirii nu îi cer, cu programare,
Idei cu sens de maxim absolut.

La sân ascunzi atâtea mari mistere,
Și-mi dai motiv să explorez profund,
Seama să iau, mai bine, la-ncheiere
Ca-n fapte așteptării să răspund.

Flămând și dornic sunt la ceas de seară,
Și, orice-ar fi, la fel în zori de zi,
Chiar visu-n forma lui, succint primară,
E în consens și nu-l pot risipi.

Pe suflet chiar mi-aş pune ipotecă,
Fără să vreau cumva să o ridic,
Speranței drum i-aș face, din potecă,
Mizând pe timp ca simplu pronostic.

Și dacă, totuși, timpul trece-n grabă,
Pot să-i devin, de-a dreptul, nesupus
Să îl înfrut, și, dacă mă întreabă,
Răspuns să-i dau doar dacă sunt dispus.

Declar neclar

Îmi sugerezi, iubito, că-s bolnav,
Și nu-mi vreau omeneasca vindecare,
Stau mult, prea mult, cumva, în așteptare,
Pradă fiind, acestui timp trândav...

Povestea lumii-mi pare un contur
Care, mereu, se schimbă și preschimbă
Și nume-și dă, continuu-n altă limbă,
Ba chiar intraductibil, extradur.

De multe ori mă-ntreb unde încap
Atât de multe forme de iubire,
Slăvite, cu vădită părtinire,
De cei ce cred că-s sfinți, purtând pocap.

Și mă întreb cui pot să și deschid
Din când în când, a sufletului ușă
Ca om cu viață, nu ca o păpușă,
Fără să fiu numit, urgent, stupid...

Prin tot acest, haotic, labirint
Încerc să văd spre orizont o cale
Îndepărtând condiții radicale,
Că nu mai vreau trăirile să-mi mint.

Mă zbat între principii și idei,
Și uneori trăiesc în inerție
Chiar dacă unii-mi spun că-i o prostie,
Acestei vieți nedându-i clar temei.

Al nopții vis îmi este-acuzator,
Când văd că nedreptatea-i o reformă
Ce doar pe ea se-acceptă ca platformă
Și doar pe ea model revelator.

Tu-mi sugerezi, eu însă mă declar
Sărac de gândul vieții-n astă lume,
Bolnav de-o boală care să-și asume
Nefericirea trecerii-n zadar.

Uitare de pierdere

Prea mult, iubita mea, te pierzi în gânduri,
De mult prea multe uiti, și chiar de tine,
Ți-ascunzi dorința, printre multe rânduri,
Uiți chiar că viața ție-ți aparține...

În treacăt, despre tine, abia-mi scrii,
Parcă nu știi că vreau să știu mai multe,
Că vreau, mereu, frumoasă să te știi,
Și gândul, gândul vrea să ți-l asculte.

De multe ori mă simt a-ți fi dator,
Prin tot ce-mi e condiția umană,
Prin ceea ce sunt azi, întâmplător,
Ca și motiv vindecător de rană.

De-ai fi aproape... sânii ți-as gusta...
Pe pântec, între coapse, loc mi-aș face,
Și prada bucuriei mi te-aș da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Prea mult, iubita mea, îți lași tristeți
Să-ți fure vremea regăsirii-n vise
Și te-ntristezi când plouă-n dimineți
Ce-ți spun că drumuri multe ai închise.

Însă puțin, atât de mult puțin,
Îți lași, din frâu, a minții preumblare,
Și-ncerci, sperând, paharul cu pelin,
Dându-i un nume, fără rosturi, mare.

Nu prea mai știi, în zori de zi, să crezi,
Că ceața este semn de vreme bună
Și poți visarea nopții s-o păstrezi,
Uitând să-ți spui, tot timpul, că-i minciună.

De-ai fi aproape, visul ți-ai lăsa
Să mă înveți să fiu, hoinar, dibace,
Și prada bucuriei mi te-ai da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Continuul concret

Sunt ani trecuți de când de tine știu,
De când îmi ești dorințelor dovadă,
Și chiar de lași sau nu să se și vadă,
Nicicând nu o să fie prea târziu.

Ceva mai mult nu vreau să înțeleg,
Las timpului puterea de-a fi lege,
Ca să putem mai bine înțelege
Cât de firesc e dorul de întreg.

În nici un fel, să uit, cum nu mai pot,
Motive ce ți-am dat să ai în vise,
Caut cortine, falduri și culise
Ca să descopăr un prezis complot.

Și încă-mi am, un amintiri, un gând,
Ce nu s-a dat lăsat înspre rostire,
Dar azi e pas ce îl aștept curând
Denominând a clipei împlinire.

Încă mă crezi un pas extrem de greu,
Încă te zbați în valuri aparente
Însă-ți întorci, privirea, mai mereu
Spre-ntâie gânduri, clare, evidente.

De-atâția ani, îți spun, mereu direct,
Că tu, oricum, oriunde te vei duce,
Vei învăța că drumu-i un efect
A ceea ce dorești a te seduce.

Acum presimt că-i vremea să spun clar,
Că nu mai poți să mergi spre mai departe
De nu accepți al vieții corolar
Miză punând, noi doi, pe-aceeași carte.

Și cum, oricând, întregul e complet
Când nu-i nimic lăsat doar ca-ntâmplare,
Pragul îl treci prin simplul fapt concret,
Eterna omenească-mpreunare.

Temei de zăbovire

Sunt singur noaptea, n-am prea multe-a face,
Prin amintiri nesomnu-mi zăbovesc,
Și mă trezesc, uitând să mai am pace,
Când nu prea știu, de fapt, ce-mi amintesc.

Sunt multe amintiri, ce-n fapt, cu tine
Mă tot surprind și au firesc temei,
Lăsându-mă să simt că-mi aparține
Gândul că ești altfel printre femei.

Răzlețe vremuri am, mereu, a trece,
Printre labirintul ce ne-a rătăcit
Pe drumul unei nopți de toamnă rece,
Care ne cere-acceptu-n mod tacit.

Puține vești îmi țin aprinsă torța
Unei idei de care mulți nu știu,
Și care-mi dă răbdarea și-mi dă forța
Să nu mă tem de cruntul prea târziu.

Îmi amintesc că fi-va, clar, fecundă
Șoapta dintâi, cu gând premonitor,
Când tu vei vrea lumina să te-ascundă
În viitorul cert lămuritor.

Ca și avans, plătesc, acum o vamă
Chiar că presimt că nu-i un preț corect,
Dar știu că timpul, vieții, mă reclamă,
Găsindu-mă uzurpator suspect.

În așteptări de vremuri ce-or să vină,
Singurătății nopții-i sunt fidel,
Cu asumata-mi, efemeră, vină
De-a accepta un nefiresc altfel.

Așa cu el mă-mpac, nu am ce face,
Totuși, îmi e imbold, să-mi amintesc,
Și să-mi găsesc, a clipei, scurtă pace,
Și cum, în lipsă, tainic, te iubesc.

Tăcând, timid...

Mă simt timid, cu greu mai am cuvinte
Să-ți spun măcar ce-n vise îmi doresc,
Măcar ceva din ce îmi amintesc,
În zori de zi, când multe-mi trec prin minte.

De multe ori mă-ntreb de am dorințe
Ce vin din vremea unui timp trecut,
Când ne-am văzut, știut și cunoscut
Și ne-am jurat continui năzuințe?

Îmi este, uneori, mirarea mare,
Când, pare-se, atât de multe știm,
Despre tandemul ce ni-i dat să fim
Într-un altfel de logică-ntâmplare.

Îți spun cumva, mai fără lămurire,
Că ne e dat să ne simțim grăbiți,
Și de îndemn cu mult prea ispitiți
Spre o întâie noapte de iubire.

Urmarea îmi e clară și, ți-aș spune,
Când întreba-vei cum de, încă, pot
Să cred că fantezia-i un complot,
Ce trecerii-n banal se contrapune.

Cum nu-i nimic, nicicând, prea nou sub soare,
Nici eu să zic nu am nimic mai mult,
Prefer să tac și gândul să-ți ascult,
Știindu-te, prin Cer, căutătoare.

Nu mă prea-ndemn să-ți spun, ca și poveste,
Cum de va fi vederii să-mi fii drum
Ca depășind pe cel dintâi acum,
Un tot comun esențe să ateste.

Al vorbei mers îmi este la-ndemână,
Dar, recunosc, nu pot să-l folosesc,
Cuvintele-n tăcere mă îngână,
Când mă gândesc să-ți spun că te iubesc.

Cumul de pași

Cu mine duc trecutul multor ani,
Urcări și coborâri și multe fapte...
În amintiri păstrez bătrâni țărani,
Ce încă-i văd, în vis, în miez de noapte.

Și duc atâtea ierni, ce-au tot lăsat,
Prin albul lor lumini să se-ntrevadă,
Un tot ce-a devenit adevărat,
Când multora nu le venea să creadă.

Am mers mereu din ierni în primăveri
Pe sub zăpezi ce se lăsau topite
Împovărat de lungile tăceri
Ce-mi deveneau, de multe ori, ispite.

De multe ori, banalele furtuni
Mă aruncau în orizonturi mute,
În care doar călcând pe-ncinși cărbuni
Puteam să fug de drumuri abătute.

În arșița secantelor călduri
Nu m-am aprins, știind că-s trecătoare,
Și am găsit, în plin deșert, păduri,
Izvoare și dorita lor răcoare.

Admonestat de-al toamnelor firesc,
Viața-mi găsea mereu alte motive
Să mă întorc spre rostul meu lumesc,
Prin multe adevăruri cognitive.

Când dat mi-a fost un haos indecis,
A trebuit să uit orice tăgadă
Și să mă las pe propriul vers înscris
În cărți ce vieții îmi vor fi dovadă.

Iar clipa, azi, e cumulul de pași
Ce drumului i-a dat, însemn, repere,
Și stă de veghe celor trei urmași
Care putea-vor, nemuriri, să spere.

Hoție spre mărturie

Te voi fura pe-o margine de noapte
Si vom uita că ne-am știut străini,
Puși, cu speranțe, până-n zori, pe fapte,
Ca să ne fim, iubindu-ne, senini...

În pântec simți un dor în așteptare,
Ce veste-mi dă că-i vremea de-mplinit
Motivele ce fac să fie tare
Gândul că-i timpul tocmai potrivit.

Sânii ți-i ai, măcar o mărturie,
Că nu e chiar nimic întâmplător,
Că, prin destin, un dar îmi vei fi mie,
Și dar voi fi, și pas spre viitor.

Semn peste vieți voi fi, rămas în tine,
Și mă voi ști dorință de a-ți fi,
Un mugur de speranță spre mai bine,
Îndatorat ideii de-a trăi.

Ochii-ți închiși și țipătul din șoapte
Vor fi însemnul clipei de-nceput
Și de strivire-a miezului de noapte
În adevărul pragului trecut.

Strânsoarea coapsei tale mă va face
Să fiu, în mod continuu, hotărât
Pliat întru dorința ta tenace
De-a mă păstra, în tine, zăvorât.

Mi te vei face gând de împlinire,
Când n-ai să vrei odihnei să mă dai,
Cerându-mi să cred, simplu, în iubire,
Cerându-mi, toată noaptea, să mă ai.

Așa vei fi, a mea, și doar a mea
Până în ceas de rostuit soroc,
Când lumea ca și stea ne va vedea,
Și viața ne va fi extrem ad-hoc.

Ispititoarea sărbătoare

De multe ori, în noapte,

mă simt că obosesc,

De-atâta încordare

să pot să mă opresc,

Când dorul mă îndeamnă

și drumuri îmi croiește

Spre clipa de-nălțare

ce rostul definește.

Mă țin, cu toată-mi vrerea,

să nu mă las pornit,

Și-mi spun că nu e cazul

de-a fi ademenit,

Mințindu-mi visul nopții,

te tot numesc ispită,

Sperând să-mi fie ziua

cu mult mai liniștită.

În marea-ți depărtare

aș vrea să te găsesc,

Să-ți spun povestea vieții

așa cum o trăiesc,

Și cum îmi trece vremea,

când timpul, ce-o măsoară,

Îmi dă mereu de veste

că vreau, sau nu, el zboară.

Ești, undeva, departe,

și nu am cum să vin,

Opreliști ale lumii

în loc, încă mă țin,

Nu-i însă nici o cale

speranța să omoare,

Va fi să-mi vii aproape,

la ceas de sărbătoare.

Poveste de colind

Multe ți-aș spune de-aș avea cuvinte
Care să fie, spuse, un întreg,
Că dincolo de ce îmi am în minte
Am și simțiri ce altfel înțeleg.

În tine văd eterna frumusețe,
Detaliul, definit, e ca un tot
Care începe, iarăși, să mă-nvețe
Să știu ce vreu, și ce, firește, pot.

Anii-ți puțini mă fac să am răbdare,
Stând să aștept al clipei prag sortit,
Când noaptea vei dori-o cât mai mare
Și-ți vei dori să fiu neobosit.

Știu că mă ierți când îți mai fur privirea
Văzând, de multe ori, cum te privesc,
Dar nu am cum să nu-ți admir uimirea
La gândul că, în taină, te iubesc.

Și, bine știu, că noaptea, fugi în vise
Ca, inocent, să poți să mă convingi
Că faptele de gânduri sunt prezise,
Dar ți-ai dori, al vieții foc, să stingi.

Faci pași mărunți, lăsându-te-n uitarea
Unui trecut de care te ferești
Ce l-ai crezut tot una cu-ntâmplarea
Că va fi dat, în zori, să mă-ntâlnești.

Încă așa trăim și vremea trece,
Nehotărârii vamă grea plătind,
Toamnei cerându-i, dacă vrea, să plece,
Dându-ne iernii-n versul de colind.

Pornit înspre suire

Nu mă mai vezi, iubito, pe niciunde,
Poți să declari că m-am pierdut de tot,
Că nu știi ce vâltoare mă ascunde
S-au sunt ascuns de-al faptelor complot.

Din când în când mă las văzut prin semne,
Și-ți recunosc ce mult m-am rătăcit,
Ținându-mi jurămintele solemne
Din vremuri ce consimt că le-am trăit.

Îți mai apar, cum bine știi, în vise,
Acolo sunt la fel, nu m-am schimbat,
Și-n glumă-ți spun că jocuri de culise
Pe față date, drum de ducă bat.

Greu îmi e dat să știu ce e cu mine,
Prin ce cotlon al vieții caut drum...
N-ai să mă crezi... Mi-e dor, cumplit, de tine,
De-al clipei foc, de al dorinței scrum...

Simțind din plin, îți spun că prin furtună,
Un colț de cer, senin, văd foarte rar,
Dar nu mă tem că nori mereu se-adună,
Deja îi am reper de calendar.

Sunt acuzat că fug de bătrânețe,
Și-n calea mea venită, n-o accept,
Dar dau mereu, dorințelor, binețe,
Pașii, grăbiți spre fapte, mi-i îndrept.

Mă recunosc, dar nu sunt eu de vină,
Eu nici în gând nu vreau să mă opun,
Doar caut, încă drumuri spre lumină
Și numai mie știu să mă supun.

Mă lupt cum pot, cu minimele forțe
Ca să-mi păstrez puterea de-a trăi,
De-a mai aprinde focuri, lămpi și torțe,
Înspre Golgota crucea a-mi sui.

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

Firească deșertăciune

Ce vremuri ne sunt date să trăim...
Și noi, ca oameni, n-avem pic de vlagă,
Ne este ura, zi de zi, mai dragă,
Și, zi de zi, mai mult ne-o întărim.

Nimic din ce n-avem nu e de preț,
Aplaudăm spectacolul ce leagă
Pe-acela care, uneori, reneagă
Privirea, către alții, cu dispreț.

Ni-s bucurii banale răzbunări,
Având credință-n lauda deșartă,
Ce ni-i indusă azi cu marea artă,
Ca lait motiv al noii adaptări.

Orgoliul ni-i îndemn de a lovi
Oricum ar fi, prin față sau prin spate,
Arme de luptă iar sunt dezgropate,
N-avem nicicum de ele-a ne feri.

Trăim într-un format expectativ,
Banal și sărăcit de argumente
În care, prin nimicuri evidente,
Tot căutăm să ne scuzăm lasciv.

Ne dăm mereu exemplul cel mai bun
Mimând, cu scop, reala-ngăduință
Și tot cităm din drafturi, cu credință,
Accentuând momentul oportun.

Și viețuim, luptând, și tot luptând,
Cu tot ce spunem noi că nu e bine,
Negând că un dezastru ne-aparține,
Mințiți fiind de propriul nostru gând.

Rugăciune-n deznădejde

Cerne, Doamne, liniștea iertării
Peste multa lumii suferință,
Și sădește muguri de credință
Alungând absurdul disperării.

Orișicât de-amar ar fi pelinul,
Nu ne face rău mai mult ca ura,
Care ni-i mai grea decât tortura,
Dându-ne, pe totdeauna, chinul.

Fii cu noi pe drumul rătăcirii,
Când uităm orice a înțelege,
Și mizăm pe dreptul de-a alege,
Căutând mirajul fericirii.

Că ne pierdem sufletu-i notoriu,
Zbaterea e cea dintâi dovadă,
Mai și stăm, habotnici, în grămadă,
Așteptând un sprijin iluzoriu.

Vino, Doamne, stai la noi în suflet,
Du-ne, Tu, pe drumul spre lumină,
Ne avem credința prea puțină
Speriați de-al neputinței urlet.

Presimțământ de amintiri

Îți amintești, cumva, ce am să-ți spun,
Când vei uita că azi îți sunt departe
Și nu vom mai putea să stăm deoparte
De adevărul rostului comun?

Știi cum va fi să-mi spui că e plăcut
Să uiți de-a zilei multă încordare,
Punând accent pe prag și pe hotare,
Pe consistența simțului acut?

Sau poate vezi cum sânii-ți, tresăltând,
Mi te vor da speranță de-mplinire,
Făcând să îmi tot fii motiv de gând,
Trăind cu tine clipe de iubire?

În tot acel noian de freamăt pur,
Când mă cuprinzi și sunt un tot în tine.
Îți amintești, cum sincer, și matur,
Vei motiva întoarcerea-n destine?

Iar când va fi al nopții miez, trecut,
Oare mai știi, cu ochii înspre stele,
Cum, resimțindu-ți visul renăscut,
Îți vei dori, pe veci, să fii ca ele.

Te-ntreb de-ți amintești, și am curaj
Cu tot ce-mi amintesc să ies în față,
Ca nu cumva să crezi că-i un miraj
Timpul trezirii tale-n altă viață.

Nici mie nu îmi las, să mă mai mir,
De lipsa unor clipe de-așteptare,
Când nici nu știu de unde mă inspir,
Părându-mi totul doar continuare.

Îmi amintesc destule... și tot sper,
Că toate-ți sunt deja în amintire
Și clipa ne va fi doar un reper,
Al regăsirii noastre prin iubire.

Dor fără oprire

Îmi este dor de tine... Știu... Nu știi,
Nici n-ai motiv să crezi așa idee,
Sunt mulți ce-mi spun că am în cap prostii,
Dar chiar așa... Ești dorul meu, femeie!

De multe ori, parcă te văd, în pat,
Privindu-mi avântatul gând spre fapte,
Și când mă vezi că par a fi-ncurcat,
Mă-ndemni să cred că nu e zi, ci noapte.

Te și aud, când sunt fără curaj,
Că-mi spui să uit de treaba-mi născocită
Și să devin firescul personaj
Ce nu dă faptei sensuri de ispită.

Sânii ți-i simt, porniți mereu pe joc,
Făcându-mă să știu că-mi este sete,
Și nu e nici o cale de mijloc,
Decât să caut apa pe-ndelete.

Mult motivat, mereu căutător,
Va fi să fiu, pornit cu îndârjire,
Cel ce, aflând al viselor izvor,
Să-l gust, să îl golesc, dintr-o sorbire.

Ciudat cumva, s-ar spune că-s altfel,
Mi-e dor de tine, cea de azi nălucă,
Un dor ce este, zi de zi, rebel,
Scornind idei la tine să m-aducă.

N-am leac de dor, nu pot să îl opresc,
Oricât aș vrea să nu îl am în minte,
Nu-l pot nega, e totuși omenesc,
Și-i consecvent, nicicum nu se dezminte.

Orologiu de elogiu

Un orologiu miezul nopții bate...
Eu mă declar, solemn, că sunt prezent,
În toate câte sunt neîntâmplate
Și vor să se întâmple mai urgent.

Sunt prins în jocul umbrelor stinghere
Ce nu se știu nicicând de unde vin,
Numite, mai tot timpul efemere,
Părând, de multe ori, că nu convin.

Acum, îți spun, cinstit, că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
Alte cuvinte, spre a-ți spune, nu-s.

Ochii-ți privesc mereu spre mai departe,
Și parcă vezi ce ți-ai dorit să vezi,
Sau ceva ce se trece peste moarte,
Prin clarele-i de pe acum, dovezi.

Prin tine sunt concretă anvergură
În gândul care nu se dă bătut,
Și nu își vrea opreliști sau măsură
Murind mereu într-altul renăscut.

Firesc mă simt când spun că nu îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Nici nu-ți închipui cât ești de frumoasă,
În spusa-aceasta totul e inclus.

Îți sunt, prin fapte omenești, dovadă
Că timpul poate fi, voit, oprit,
Și-n trecere se poate să-și preceadă
Momentul ce și-l are hărăzit.

S-au întâmplat, ba chiar se-ntâmplă multe,
Au toate un motiv și sunt un rost,
Ori toboganul unor catapulte
Care ne pun dorința-n avanpost.

Nu pot minți spunându-ți că îmi pasă,
Dacă, prin timp, cumva, ți s-a mai spus...
Tu nu-ți închipui cât ești de frumoasă...
Nici un cuvânt nu poate fi în plus...

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

Calendarul ca surghiun

Ne-am inventat atâtea calendare,
Şi-n ele punem, totdeauna, morţi,
Ca să avem mereu o sărbătoare
De care să vorbim, ieşind la porţi.

Avem destule urme de-ndoială,
Că alţii nu-s nicicum mai buni ca ei,
Că tot ca noi, se dau la învoială,
Cu gloata de smintiţi şi derbedei.

Mereu găsim, spre cei de azi, accente
Ce-i fac ori proşti, ori răi, ori chiar tâmpiţi,
Cu relevante sensuri divergente,
Că sunt ajunşi, deja, neaveniţi.

Ne-mbogăţim cu mult prea multe nume,
Şi cu poveşti scornite după scop,
Ce vor, tot timpul, undeva să-ndrume,
Pe cel sărac voindu-l filantrop.

Din când în când, prin conţinut şi formă,
Devine, calendarul, desuet,
Intrând în procedură de reformă,
Şi se rescrie, grabnic, în secret.

Apar alţi sfinţi, sau nume de valoare,
Şi chiar câţiva, dintre cei vechi, păstraţi,
Dar totdeauna moartea-i o onoare
Şi cei din viaţă-s pururea uitaţi.

Şi-avem aşa, mereu, căte-o dispută,
Tot încercând a defini-n comun
O linişte, prin caledar pierdută,
Şi chiar de noi trimisă în surghiun.

Echivoc, fără-ngrădire

Mi-e teamă că, scriindu-ţi, mă repet,
Același sunt, şi-aceeaşi mi-e trăirea,
Că mai întâi sunt om, apoi poet,
Şi nu mimez, eu chiar trăiesc iubirea.

Spre vorbe goale nu ştiu să m-avânt,
Ceea ce-ţi scriu, nu-i doar o plăsmuire,
E chiar totuna cu un legământ
Spus fără nici un fel de îngrădire.

Am fost grăbit şi sunt şi-acum grăbit,
N-am nici de ce să stau în aşteptare,
De-aş sta aş fi cu mult prea obosit,
Căzut într-o absurdă abdicare.

Viaţa-i un drum, şi drumu-i mers la pas,
Toate au-un rost şi pasul pe măsură,
Nici unul nu-i în plus sau de pripas,
Ori, cum vrem noi, de mare anvergură.

Cum clar îmi e că pasul e-nceput,
Prins în năvodul simplelor cuvinte,
Îţi scriu, însă prefer să stau tăcut,
Şi să privesc în sus şi înainte.

Ne vom fi noi, prin fapte, sfânt totem
Poate blamaţi de-o minte primitivă,
Trăind o clipă până la extrem,
Şi viaţa cu tendinţa-i creativă.

Fiind cu sens, părând fără de sens,
Ne vom găsi şi vreme şi putere
Dorinţelor să fim real consens,
Eternizând urmările severe.

Şi fără nici un fel de echivoc,
În tine vei purta, spre nemurire,
Al vieţii tale dar şi pur noroc,
Însufleţit de fapte şi iubire.

Atracția de sens

Mă simt, de multe ori, un om sărac,
Dar când ideea văd că îmi lipseşte,
Simt sărăcia sfertului de veac
În care m-am lăsat trăi orbeşte.

Ştiu tot ce am făcut, ştiu pas cu pas,
Ceva, să uit, nici nu îmi pot permite,
Poate aşa mi-e dat, să fiu atras,
De marile-nălţimi, necucerite.

Că multe n-am, deja îmi este clar,
Iar altele-s pierdute din vedere...
N-am fost, nu sunt, şi nu voi fi avar,
Dar o idee ştiu că-mi dă putere.

Să caut ceva simplu nu-mi propun,
Dar nici spre Turnul Babel n-am pornire,
Din tot ce întâlnesc adun, și-adun,
Crezând într-o firească potrivire.

Coaja de nucă-i forma fără sens,
Nu are gust, opune rezistenţă,
Dar are pentru miez un rol imens,
Lăsându-i lui întreaga consistenţă.

Miezul, fireşte, este clar motiv
Şi clar îndemn spre faptele concrete,
Când n-are caracter demonstrativ,
De-a se lipi ca nuca de perete.

De miez mă simt, de când mă ştiu, atras,
Şi de intrarea dură-n profunzime,
De a mă şti în ea, pe veci rămas,
Îndatorat ideii sinonime.

Încă mai pot, şi cred că-i de ajuns,
Să caut a fugi de sărăcie,
Să nu mă tem de ceva ce-i ascuns
Sau viciat, cumva, de veşnicie.

Întoarcerea din lipsa multă

Mi-ai fost plecată o întreagă viață
Și mult ți-ai amânat drumu-napoi,
Mereu văzând lumini în copci de gheață,
Dar prea puțin spre vremuri de apoi.

Nu prea ne știm de unde ni-i venirea,
Și nici pe unde-am fost și-am rătăcit,
Însă prea mult noi confundăm iubirea
Cu-nvățături ce lumea le-a scornit.

Ne-a fost să ne-ntâlnim fără de veste,
Când ne credeam contrariul legitim,
Și nimeni nu putea să ne conteste,
Chiar noi știam, prea bine, că mințim.

Te-nveți, încet, încet, a te convinge
Că drumului datoare ești cu-n prag,
Ca focul care arde și te-ncinge,
Să fie dat, pieirii, în vileag.

Suntem pe-același drum spre veșnicie...
Chiar de acolo cândva am plecat,
Prea doritori de-a lumii nebunie,
De ceea ce, numim aici, păcat.

N-a fost deloc o vrere-ntâmplătoare,
Gând să ne-avem și să simțim la fel,
Să stăm, o clipă, sub același soare,
Sperând că timpul trece-va altfel.

Au tot trecut atâtea nopți și zile,
Și mai nimic într-un altfel n-au fost,
Curaj ne-am dat cu gânduri puerile,
Dar ne-am pierdut mai mult, fără de rost.

Acum te văd venind, încet, agale,
Încă nu-ți spui că vrei să mă-ntâlnești,
Dar vadu-i vad, nu-ți lasă altă cale,
Nu-ți mai ai cum, prea mult, să îmi lipsești.

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

Principiu de greșeală

Viaţa e-n alb şi negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Deşi, principial, fac o greşeală...

Şi uite iar, ca mai mereu, greşesc,
Spunând mai mult de câteva cuvinte,
Stârnind, după modelul omenesc,
Idei ce-mi vin, şi îţi revin, în minte.

Eşti gust suav, şi prea ameţitor,
Cam trecător precum o adiere,
Când dă un colorit fermecător
Uitării socialei bariere.

Nici drumul înspre tine nu mi-i lung,
De când ţi-am spus c-aş vrea să-mi fii mireasă,
Ştiu că m-aştepţi şi mă grăbesc s-ajung,
Ajuns la tine, sunt deja acasă.

Şi cred acum, cum îmi doream să cred,
Că viaţa-ntreagă într-o noapte-ncape,
În adevărul clipei mă încred,
Când simt cum vii, mereu, tot mai aproape.

Sunt vinovat de-al nopţii ceas târziu,
De-aceea îndrăznesc să nu am scuze,
Greşeli de faci promit să le prescriu
Ca nici un gând, cândva, să te acuze.

În zori abia devin principial,
Văzând în alb şi negru dimineaţa,
Ziua mi-o trec în cel mai crunt real,
Tu colorează-mi nopţile şi viaţa!

Vântul, ploaia, tu...

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi fi-vei, tu, femeie
Motiv ca ani de versuri să-ţi închin.

Idei destule vin dintr-o poveste
Pe care în curând o vom trăi,
O las acum să fie ca o veste,
Cu adevărul ei de zi cu zi.

Ne vom plimba, rătăcitori, prin ploaie,
Dar vântul o să fie cam obraznic,
Simţindu-ţi sânii-n mare vâlvătaie,
Te va-nvăţa să vrei să le fiu paznic.

De bluza ta, subţire, n-o să-i pese,
De ea va vrea să-i vadă părăsiţi,
Ca neavând soluţii pe alese,
Să-i laşi de palma mea acoperiţi.

Când nasturii va vrea să ţi-i descheie,
Cu gândul c-ai să-l laşi, ca-ntâi venit,
Îţi vei avea năstruşnica idee,
De-ai spune că se-arată obosit.

Iar ploaia, brusc, va fi a ta complice,
Şi se va face ea a-mi da motiv
De-a mă-ntreba de nu a-i vrut a-mi zice
Că-i timpul să devin intempestiv.

Atunci va fi, fără să treacă vreme,
Să-ţi mângâi trupul ud, să-l simt arzând,
Grăbindu-te să treci peste dileme,
Întâiei noastre clipe aripi dând.

Nici timpul nu va vrea să se mai piardă,
Nici tu să-l pierzi, fugind mereu în vis,
Şi-mi vei şopti că eşti capitulardă,
C-am cucerit tărâmul interzis...

Sfârşită-n noapte, ploaia trecătoare
Va dovedi că teama ne-a învins,
Făcând din tine lacrima de soare
Ce focul vieţii-n mine-a reaprins.

Şi fi-vor nopţi apoi, cu lună plină,
Când îţi voi fi profund, neinterzis,
Părtaş şi martor clipei de lumină
Când te vei şti ajunsă-n paradis.

Absolut ca amănunt

Vorbim la ceas de seară... Ești departe,
Şi-mi spui ce simţi, deşi e ce gândeşti,
Văd printre vorbe, uneori, pancarte,
Dar și neîmplinirea ce-o trăieşti.

Se simte că trăieşti în aşteptare,
Că vieţii, ce îţi ai, nu e de-ajuns,
Şi-n tine fierbe o dorinţă mare,
Oricât o vreau un amănunt ascuns.

Contrar cu toate ce le vrei ştiute,
Se vede că nu poţi mai mult să taci,
Ideile nu-mi sunt necunoscute,
Oricât nu vrei de fals să le dezbraci.

Mi te doreşti, prea plină de risipă,
În contul unui timp ce s-a trecut,
Şi ai tot vrut, măcar ca preţ de-o clipă
Să-ţi urci trăirea-n plusul absolut.

Teamă îţi de multa-ntârziere
Gândindu-te la mult altfelul pas,
La, iarăşi, afundarea în tăcere
Şi la ieşirea, lesne, din impas.

Vorbeşti discret, dar vorba ta trădează
Gândul ce-l ai, de-a vrea să fiu grăbit,
Să nu fii tu cea care motivează
Momentul întru totul potrivit.

Dar prin greşeli, ce vor să nu se vadă,
Totul e spus, real, argumentat,
Mă ştii că-s vânător, te laşi drept pradă,
Şi joci un joc perfect orientat.

Vers cu titlu personal

Cam rar, scriu azi, cu titlu personal,
Dar nu-mi refuz să-ţi spun că eşti frumoasă,
Nici să mă fac, mereu, că nu îmi pasă
De adevărul pur, perfect real.

Din orizontul meu, ce nu îl ştii,
Ochii-mi te văd voind să te cunoască,
Lăsând simţirea mea să-mi recunoască
Dorinţa de-a te şti că-n viaţă-mi vii.

Multe ţi-aş spune... Nu am cum... Şi tac,
Dar şi tăcerea-mi spune că visează
Şi-abia mai poate sta de veghe, trează,
De parcă-i nedormită de un veac.

De fals şi-abrevieri sătul cam sunt,
Şi-mi este clar că-n astea eşti săracă,
Că vorba seacă n-are să îţi placă,
Atentă eşti la orice amănunt.

Din prima clipă ştiu că mi-am propus
Să te numesc un vis, ori nălucire,
Şi să te-ascund, cumva, prin amintire,
Ca să nu fiu, de tot ce eşti, sedus.

Dar prin noianul multelor idei,
Am cam uitat, pe când vorbeam cu tine,
De a fugi, sperând a mă abţine,
Văzându-te minune-ntre femei.

Să te descriu, mi-e greu... Aş vrea să pot
Să am cuvinte mari, nu vorbe goale,
Şi nici minciuni care să-ţi dea târcoale
Accentuând al formelor complot.

Aşa că-ţi scriu, direct, nu ocolesc,
Ideea este clară şi completă,
Mă tem că mult prea mult te îndrăgesc,
Că-ţi port deja o dragoste secretă...

Ziua cu însemn de carte

Această zi n-ai cum s-o ştii altfel,
Va fi un început spre totdeauna,
Chiar dacă e, ca altele, la fel,
Vedea-vei clar cât a ţinut furtuna.

N-am spus nimic, şi nici n-am pregătit
Ceva ce-ar duce viaţa în extreme,
Doar gândul l-am lăsat nedomolit
În marile şi micile probleme.

Mă vei cunoaşte, când, oprit din drum,
Rostise-vor doar câteva cuvinte
Şi lipsa-ţi de curaj va fi doar scrum,
Putând să ai porniri în trup şi minte.

Te va împinge-al vieţii lait-motiv,
Trăind ascuns, de mai demult, în tine,
Să pui accentul, clar, pe vocativ
Ca sens al regăsirii de destine.

Cum nu credeai, cum eu nici nu gândeam,
Această zi e zi hotărâtoare,
Va fi să ştim că totuşi mai eram
Noi înşine motive de sărbătoare.

De-ar fi să ştim că-i totu-ntâmplător,
Ne-am tot gândi că timpul vieţii trece,
Dar nu-i aşa... Mă simt acum dator
Să nu mă-mbăt, nicicum, cu apă rece.

De-aceea nu spun zilei că-i un pas,
Care deja se vrea înspre departe,
Dar e un semn trasat pe-al vieţii ceas
Anume pus, precum un semn de carte.

Cer de zodie de foc

Nu ai nevoie, vieţii, de-o poveste,
Lasă să fie totul cum a fost,
Cumva surprinzător, deşi anost,
Că vorba-ţi, din greşeală, ţi-a dat veste.

Pe drumul meu, din plină zi, spre seară,
Deja ştiam că-i timpul să ajungi
O clipă ne-mpăcarea să-ţi alungi
Ca să poţi şti ce-i lacrima de ceară.

Şi am ajuns, găsind o aşteptare
Ce se părea a fi fără temei,
Dar şi contrare gânduri şi idei
Puse mereu sub semn de întrebare.

Nici timp n-aveam, nici nu era nevoie
Să nu-ţi arăt că visele-ţi se-ascund
Şi-i vremea de intrare, clar profund,
Acolo unde-ai zice că nu-i voie.

O clipă doar ţi-ai încordat privirea,
Apoi ai înţeles că am intrat
În orizontu-ţi prea neîmpăcat
Cu tot firescul ce ţi-l dă trăirea.

Cerul întreg, în zodie de foc,
Îţi arăta că-n tine coborâse
Miezul de noapte care hotărâse
Să nu se treacă, să mai stea în loc.

Dădeai avânt şi îţi luai avânt,
Asta doreai, vibra întreaga-ţi fiinţă,
Încă duceai războaie în conştiinţă,
Dar te-ncredeai în liberu-mi cuvânt.

Primind dădeai ce dar ştiai că eşti,
Nicicum, la fapte, nu te-ai vrut zgârcită,
Şi chiar când ziua se-arăta grăbită
Vedeam ce vis gândeai să-ţi împlineşti.

Parcă ţi-ai vrea, ce ai trăit, uitat,
Trecută zici că e destulă vreme,
Pui adevărul printre anateme
Deşi îl ştii, de-a pururi, neschimbat.

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

Presimțământ de vremuri noi

Mi te-ai oprit la margine de noapte,
Făcându-mă să mă opresc din drum,
Din mersul printre valuri mari de fum,
Şi nori de gânduri destrămaţi de şoapte.

Păreai venind din mijloc de pădure,
Cel necălcat de-al omului cuvânt,
Al celui ce nimic are sfânt
Ci doar idei absurde şi obscure.

Nu prea puteam să spun că eşti naivă,
Ba chiar tăcerii i-am propus un târg,
Să înflorescă, ori să dea în pârg,
Ca să-ţi ascult privirea sugestivă.

Simţeam în mine semne de-ntrebare,
Ce îmi dădeau ideilor îndemn,
Ca să-ţi declar, retoric şi solemn,
Că-ţi simt cuvântul vis de înălţare.

Priveam în gol neînceputa clipă
A nopţii ce vroia să aibă rost,
Lipsindu-mă pe mine, cel ce-am fost,
De grabă şi idei înspre risipă.

Vroiam, firesc, măcar a te atinge,
Ca să-nţeleg de ce, spre viitor,
Mi-erai, palpabil, gând întregitor
Şi foc ce nici potopul nu-l va stinge.

Mi-ai înţeles, fără s-aştept, dorinţa,
Ba chiar ai pus, direct, încă un pas,
Aşa că prea puţin mi-a mai rămas,
Să ştiu că mi te-ai dat cu toată fiinţa.

Din margine de noapte, miez de noapte
În umbra neştiinţei am lăsat,
Iar timpul vrerii noastre ni s-a dat,
Ca loc să ai, de lacrimi şi de şoapte.

Citeam privirea-ţi... Valuri de lumină
Mă-ncurajau să nu dau înapoi,
Să ne lăsăm urmării amândoi,
Nevinovaţi, oricât am fi de vină.

Vis împlinit aveai, întâia oară,
Şi învăţai, să știi că e altfel
Al zilei şi al nopţii gând fidel,
Altfel decât credeai odinioară.

În zori de zi vedeam că ești schimbată,
Erai, cu totul alta decât ieri,
Din tot ce s-a-ntâmplat ţi-aveai puteri,
A-mi vrea, orice durere, alinată.

Îmi depănai poveşti, din presimţire,
Despre ce ştii că dat va fi să faci...
Şi-n ochi vedeam un munte de iubire...
Abia puteam să-ţi spun ce mult îmi placi...

Între astfel și altfel

Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.

Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.

N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.

Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.

Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.

Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.

Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.

Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.

Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...

Presimțire de plecare

Mai ai puțin acolo unde ești...
Drum vei avea de mers înspre departe,
E timpul unei noi și mari povești,
Și a miza pe cea mai mare carte.

În cumpeni stai, că-i noapte ori e zi,
Vii din trecut cu aripile frânte,
Oglinda tot mai greu o poți privi,
Îți ai idei ce-ncep să te frământe.

A fost cumva, întâmplător să știi
Că vorba veche-i plină de esențe,
Și chiar dacă mai vrei altfel să fii,
Vine momentul marilor scadențe.

Din regăsirea-ți ceasului târziu
Ca minimă și maximă idee,
Vei înțelege, simplu, că îți scriu,
Știind că-ți vrei firescul de femeie.

Acum doar vezi că ceva e schimbat,
Că în priviri vezi drum spre înainte,
Și gândul ți-l presimți deja plecat
Spre vise de aducere aminte.

În miezul nopții vezi că stai pe loc
Și fără de tăgadă-ți dai de știre
Că nu ai altă cale, de mijloc,
Că doar iubind avea-vei împlinire.

Și clipa veni... Fără motiv,
Scriindu-mi, vei voi a-mi da de veste
Că îți dorești, continuu, obsesiv,
Să vii să vezi trăirea-mi din poveste.

Vei hotărî să pleci, cu gândul clar,
Că vei veni să vezi cum mi-e acasă,
Dar vieții te vei face corolar,
Și-ai să rămâi, ca să-mi rămâi mireasă.

Vremea regăsirii

Tu ştii că iarna nu mă va opri
Să te aştept pe-un prag de cer, când seara,
Este îndemn, al minții, de-a dormi,
Uitând să mai invoce primăvara.

Prin geamul ce-a ajuns, de ger, opac,
Văd candela ce pâlpâie timidă,
Iar umbra-mi agățată în copac
Mă face, viața-mi, s-o numesc aridă.

Setea de zbor, de care sunt cuprins,
Nu poate nici un viscol s-o oprească,
Prea mult mi-e sufletul încins,
Ajuns chiar la extrema omenească.

Privesc prin geamul alb, prin albu-i mat
Și frigu-l simt ca lanț legat de gleznă,
Plecarea-mi e un gest cu scop fixat,
Migrând spre cer să evadez din beznă.

Tu știi mai multe... Știi că nu mai spun
Despre privirea mea înspre departe...
Dar revenind, prin vreme, mă supun
Ideii de-a uita, de tot, de moarte!

Prin labirint, pe drum

Nu mai cuprind în versuri depărtarea,
Mă simt având un labirint ca drum,
În care văd și-aud mereu chemarea,
Și pașii, spre grăbire, mi-i îndrum.

Din versuri scrise, câte unul doare
Când desenează amintiri, din zbor
Cu multele-i culori, mai mult amare,
Iar mori de vânt mă macină uşor.

Pasul mi-e-n gol, tristețea îmi ucide
Dorința de-nălțare în văzduh
Scrisul mi-e nud și rimele acide,
Versul ce-l scriu e prea sărac în duh.

Din tot ce-a fost, nimic nu mai rămâne
Doar lacrima pe orizontul mut,
Un pas pe loc și-un drum ce-o să-mi îngâne,
Privirea, peste umăr, spre trecut.

Mă recitesc, privindu-mă-n oglindă...
Ca și atunci, mi-e chipul încruntat
Și-mi e privirea foc, ce vrea să prindă,
Cuvântul dat, dar repede uitat.

Încep să scriu, cu gândul la erată,
Ceva ce pare-a fi un epilog,
Sedus de umbra care, mă arată,
De viață dependent ca de un drog.

Și scriu înțelegând îndepărtarea,
Cea născătoare pururi de păreri,
Că nu mă mai împacă azi eroare
De-a mai gândi, din nou, la fel ca ieri.

Uitarea înspre simplu

Eu îți tot spun că dragostea e artă,
Cu oamenii reverberând din plin,
Cu cei ce n-au nevoie de o hartă
Ca drumul să și-l știe pe deplin.

Mă și trădează, veșnic, nerăbdarea
Când mă provoci să te sărut pe-un sân,
Și, cum prea bine știu continuarea,
Mă lepăd de credințe și-s păgân.

Și-mi e de-ajuns să-ți înțeleg dorința,
Te simt cum arzi, m-aprind și eu, încet,
Îmi uit, fără să-mi pese toată știința,
Sunt simplu om, uit titlul de poet.

Cum nu-ți mai văd, aprins fiind, privirea,
Văzând piciorul depărtat ușor,
Ca-ntotdeauna, mare-mi e uimirea,
Că sunt deja profund căutător.

Mă mai și las lipsit de-ndemânare,
Știindu-te că nu vrei să greșesc,
Și ca să-ți simt suava apăsare
Ca nu cumva prea mult să mă grăbesc.

Sălbatică devii, precum e marea,
De-mi vezi puțin îndemn de-a îndrăzni,
Chiar mi te dai exemplu-n așteptarea
Clipei ce poate vise zămisli.

Și între coapse, maluri de tandreţe,
Ajung să nu mai știu ce pot să fac,
Să mă declar sedus de-a ta suplețe
Sau tot nepriceput să mă prefac.

Atât cât pot, în limita umană,
Căci greu se face timpul, așteptând,
Și cad într-a firescului capcană,
În cartea vieții, mai scriind un rând.

Tulburare de dorire

Picioru-i gol, şi ţi-l străbat uşor
Simt palmele arzânde, mă-ncălzesc
Şi-ţi simt, pe coapse, tremurul de dor
De nici nu pot gândi să mă opresc.

Sânii-ţi tresar în palme când îi prind,
Iar pântecul, uşor, e arcuit,
Sedus de vis, fireşte, mă aprind,
Şi-mi dau motiv să fiu, normal, grăbit.

Petalele-ţi deschizi, le simt, încet,
Şi rezonezi cu fiecare gest,
Dorinţa-i, clar, de un profund complet,
Desăvârşită formă de protest.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îţi străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac...
Ceea ce simţi nu are precedent.

Şi-apoi devii esenţă de mister,
Ce-i iar, şi iar, mirific, chemător,
Să iau dorinţa ta un sfânt reper
Ca să devin, pe loc, nemuritor.

Atât de scurte-s clipele în doi,
Pe faţă rar se dau, doar în trăiri
Se definesc cu sens de vremuri noi,
Înaripând dorinţe şi simţiri.

Mi se lipesc iar buzele pe sâni,
Şi-ţi văd piciorul care-mi face loc
Ca nici n-ai timp porniri să-ţi tot amâni,
Şi nici să vezi, că ard, degeaba-n foc.

Mă simţi, te simt, îţi sunt şi-mi eşti motiv,
De a ne fi-ntrebare şi răspuns,
De-a ne dori mereu imperativ,
Fără-a ne fi o faptă de ajuns.

Vânătoare la hotare

Prin mine trec noian de amintiri,
Atâtea clipe pline de iubire,
Cum m-ai dorit în marea mea pornire,
Vânând speranţa primei nemuriri.

Un vers cu rima dură, amărui,
Ţi-am dăruit pe-o margine de seară,
Când dat a fost, a nu ştiu câta oară,
Să-mi am oglindă ochii tăi căprui.

Zvoneam atunci porniri de pas în doi,
De regăsiri ca suflete pereche,
Ce cândva, într-o lume foarte veche,
S-au dăruit, spre vremuri de apoi.

Şi-n noua zi, în prag de răsărit,
Când umbra noapţii devenea ascetă
Spre orizont, suavă şi discretă,
Luna mergea, şi ea, spre asfințit.

Şi-mi amintesc... deja eram avar
Frenetic exploram, cu bucurie,
Şi sete, un crâmpei de fantezie,
Că trecem de al lumilor hotar.

Nici tu n-aveai, în gând, să mă opresc,
Îmi aminteai de mersul înainte,
Şi îmi şopteai că e de luat aminte,
Cât de real e simţul omenesc.

De-atunci şi timpul stă încremenit,
Şi ţine chiar şi visul la răscruce,
Când vrea pe alte drumuri a mă duce
Ori când mă las în gânduri poticnit.

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.

Iertare de gând

Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.

În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.

Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.

Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.

În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.

Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.

Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.

Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.

Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.

Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.

Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.

Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.

Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.

Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?

E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte

noian de fantezii,

Ce m-au trezit la viaţă

în nopţile-mi pustii,

E seara de mătase

şi totul e altfel,

Cu tine-ncepe noaptea

şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării

ne-ascundem amândoi

Dar luna mi te-arată

din nou cu sânii goi

Tresar sub mângâiere

şi parcă iau şi foc,

Când mâna-mi se coboară

prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea

să vină-n lume ploi,

Dar n-o să ne mai pese,

trăi-vom clipe noi,

Sub trupurile nude,

covoare de smarald

Ne fi-vor, spre-mplinire,

al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul

unindu-ne cu el,

Din versuri, cu iubire

ne şti-vom un ţel,

Tu-mi eşti o-ntreagă lume

cu forme şi idei,

Ce-mi dă mereu pornire

spre fapte cu temei.

E primăvară toamna

şi noaptea-i ca o zi,

Ca-n felu-i să se ştie

că nu se va sfârşi.

Redefinirea vieţii

deja s-a întâmplat,

Nu mai contează spaţiul,

iar timpul ne-a uitat.

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

Hoție de leac

În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.

Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.

Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.

Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.

Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.

Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.

Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.

Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

O noapte de veșnicie

Te-ai strecurat, prin noapte, lângă mine
Simţindu-mă că nu prea pot să dorm,
Mi-ai spus că eşti a mea şi se cuvine
Să împărţim al clipei rost, enorm.

Şi m-ai voit aprins, o vâlvătaie,
Lăsându-te, să fii, sub mine, jar,
Chiar de-ar fi dat să vină nori cu ploaie,
Căderea ei să fie în zadar.

De parcă te ştiam de-o veşnicie,
M-am regăsit în tine, brusc, profund,
Lăsându-mă să fiu, cu totul, ţie
Cel ce dorinţei, hotărât, răspund.

Desculţă, despletită, doritoare,
N-aveam nici un motiv să te opresc,
Nici mâna n-am oprit-o să-mi coboare
Spre coapsele-ţi cu tremur nebunesc.

Mâna-mi simţea mătăsuri şi dantele,
Amestecând trăirea cu-n miraj
Ce pântecu-l făcea un cer cu stele
Făcându-mă să am mai mult curaj.

Mă îndeamnai s-ating cu nerăbdare
Cât mai înaltu-i splendid opalin,
Dând relevanţă pragului divin,
Cu dor de adevăr şi de urmare.

Simţiri te învăţau, şi-n tresărire
Gurii-mi flămânde sânii îi dădeai
Mizând pe adevăr şi pe iubire.
Când veşniciei gândul ţi-l lăsai.

Timpul trecuse... lângă mine, goală,
Privindu-mă, încet ai adormit,
Nemaiştiind că viaţa-mi, în răscoală,
Vroia să-şi aibă rostul regăsit.

În zori abia, simţind îmbrăţişarea,
Având trăiri de vis înaripat
Ţi-ai dat răspuns, ştiindu-mi întrebarea,
Ce rost îşi are-al zilei înnoptat.

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.