Tăcere de iubire

Nu-ți mai spun nimic... Orice aș spune,
E prea puțin din cât aș vrea să spun,
Că vieții-mi ești mai mult decât minune,
Ca semn de alte vremuri și drum bun.

Mirarea-mi este, chiar așa, prezentă,
Oricât îmi sunt din gândul meu absent,
Că-mi ești o motivare elocventă
În tot absurdul meu prea evident.

Cuvinte îmi găsesc, dar prea puține
Cuprind, concret, întregul orizont,
Par uneori sărace, clandestine,
Să le rostesc îmi par mai mult afront.

Asimptomatic știu că sunt de vină,
Cuvinte mari nu mai să mai rostesc,
Chiar dacă văd, ca ziua, pe lumină
Că tac, voind să spun că te iubesc.

Mi-ai dat și-mi dai motiv de profunzime,
De-a trece de-al privirii fad hotar,
Negându-mi căutări prin antonime
Spre relevarea gândului hoinar.

Adun, cumva, frânturi de amănunte,
Și le învăț să spună cât mai mult,
Lăsându-le, de vor, să se confrunte
Cu al trăirii, generos, tumult.

Când faptele nu vor să se implice,
Făcând, dintr-un nimic, ceva de preț,
Te simt fiind cu gândul meu complice
Și îmi permit să fiu mai îndrăzneț.

Tot îndrăznind, îți spun că ești divină,
Lăsându-te să știi că te doresc,
Că-mi am tăcerea ca subiect de vină,
Dar tac, voind să spun că te iubesc.

Motivat de hotărâre

Oameni dragi, ce încă mă citiți,
Recunosc, un gând mereu mă bate,
Să mă las de scris, cât se mai poate,
Și să intru-n lupta cu smintiți.

Sunt sătul să tac și să tot tac,
Să ascult atâtea baliverne
Ce nici n-au motive de-a discerne
Între omul prost și cel buimac.

E destul... trec anii, și-s anoști,
Ne-ndreptăm prea repede spre moarte,
De trăiri furate avem parte,
Fură cel mai bine cei mai proști.

Înțelesul clipei e bolnav,
Bucuria e și ea bolnavă,
A ajuns, în sine, o otravă,
Pentru cel ce nu se dă grozav.

Furtul e la modă, însă hoți
Nu prea pare nimeni să găsească,
Mulți doresc doar să se-mbogățească
Aruncând cu praf, în ochi, la toți.

N-am putut nicicând să fiu tăcut,
Chiar și când mi-am tot impus tăcerea,
Astăzi, recunosc, nu am puterea
Să mă fac absurzilor plăcut.

Primul nu lovesc, dar când lovit
Sunt, fără de jenă, pe la spate,
Intru-n luptă, lupt pentru dreptate,
Fără de motiv a fi oprit.

Astăzi multe chiar așa se fac,
Prea puține se mai fac pe față,
Criminalii vin, ne dau povață
Că sunt buni la toate cei ce tac.

Vreau să lupt... Chiar dacă nu mai scriu
N-o să am, de rău, nici o părere,
Pentru luptă încă am putere,
De nu am nu-s demn nici de sicriu.

Ninsoarea fără sens

Ninge, iată, iarăși, fără sens,
Într-o iarnă mult întârziată,
Iarnă care pare speriată
Că își are drum pe contrasens.

Albul pur, încearcă, în noroi
Să mai facă, cum-necum, lumină,
Ca și cum doar el ar fi de vină
Că suntem întunecați și noi.

Gerul mare, dacă va veni,
Face-va, cu totul, să înghețe
Formele cu schimbătoare fețe,
Pașii mici ce timpul vor opri.

Iarna ce-a ieșit din calendar,
Abia reușește să dea semne,
Reușind, cu greu, să mai îndemne
Spre trăiri cu rol prioritar.

Ploi, fără de rost, ne-au tot împins
Dintr-o veche lume-n noua lume,
Părăsind principii și cutume,
Cu absurdul, pașnici, ne-am deprins.

Așteptăm continuu alte vești
Care să ne spună ce urmează,
Să ne țină mintea cât mai trează
Veșnic îmbătată cu povești.

Ninge fără sens, însă-i frumos,
Doar privind spre Cer, ori depărtare,
Gerul, chiar de fi-va unul foarte mare,
Va-ngheța-n noroiul prea cleios.

Azi, altfel

Azi drumul nu-ți mai este cum ți-a fost,
Cu mult mai mult îți este prin dorință
Și prin fireasca ta făgăduință
De-a vrea să știi, întreg, al vieții rost.

Din așteptarea unui timp frumos
Ți s-a născut, ca simplă fantezie,
Ideea de-a trăi cu bucurie,
Pasul, văzut cândva, periculos.

Chiar vieții, într-o seară, te-ai furat
Voind, de ce îți e plăcut, din nou să-ți pese,
Trăirile să nu-ți mai ții în lese,
Ca dar să știi că unui om te-ai dat.

Și chiar, îți mai spuneai, că n-ai temei
Minții să-i lași părerea de pe urmă,
Să-ți iei alt drum decât întreaga turmă
Ce-aruncă blam pe astfel de femei.

Însă ceva, ce nu ți-i dat să știi,
Te-a pus să stai, cu viața ta în față,
Și cu a lumii vorbă plimbăreață,
Cu firea ta, cu ce voiai să fii.

Și-așa ai prin curaj pentru un gest,
Un pas spre adevăr și libertate,
Dând viselor normala claritate
De adevăr și, cumva, de protest.

Pe drum de viață, într-un tot firesc,
Ai reușit să pleci, întru schimbare,
Ieșind, într-un sfârșit, la drumul mare,
Ca să-ți accepți destinul omenesc.

Mie, continuă iertare

Îți sunt, așa cum spui, un greșitor,
Ca privitor spre Ceruri și spre stele,
Prea mult, spre nicăieri, căutător
Și obosit de multe gânduri grele...

Chiar și de mine uit, mereu mă prinzi,
Și crezi că uit, cu mult mai mult, de tine,
Temându-te, prea repede te-aprinzi,
Ca să-mi arăți că-ți este greu cu mine.

Și tocmai când e focul mai în toi,
Te-mpaci și-mi cauți fapte de-mpăcare,
Ca să mă-nveți ce-nseamnă viața-n doi
Când norii fug, seduși de-nseninare.

Dar iar apoi, văzându-mă cum plec,
Seducător al umbrei de lumină,
Temându-te de alt, și alt, eșec,
Îmi dai motiv să știu că sunt de vină.

Nu știu de unde știi, când mă împart,
Și fac, tăcut, navete clandestine,
Pe drumuri care, merse, ne despart,
Dar, prin recul, m-aduc mereu la tine.

Cu greu puteri îmi am să te opresc,
Căci îmi devii, firească motivare,
Fiindu-mi dar, să pot să te iubesc,
Fiindu-ți dar, iubit întru iertare.

Vei vrea să plec, dar tot mi te vei da,
Ai să mă cerți mereu, și-ai să mă ierți,
Vei vrea să știi că ești femeia mea,
Și eu al tău... Să poți să mă tot cerți!

Confuzie de așteptare

Din când în când am gândul către tine
Nu pot să-l întrerup ori domolesc,
Îmi spune că defel nu îți e bine,
Că prea puține-ți ies în mod firesc.

Ajung, de-atâtea ori, să nu îmi pese,
De ceea ce, în jurul meu, ar fi,
Știind că pașii tăi nu fac progrese,
Că-i simți prea grei și-ncepi a obosi.

Uitările nu-mi stau, deloc, aproape,
Mi te-amintesc, și tot ce ți-am promis,
Dorul de tine-n amintiri încape,
Dar noaptea-mi ești mereu prezentă-n vis.

Eu nu te-ntreb, dar stau în așteptarea
Clipei în care n-ai să te ascunzi,
Și-n care-ți vei învinge ezitarea
Știind că nu mai ai ce să confunzi.

De ani te zbați, dar încă ești departe
Pe drumul care-l ai, nu prin destin,
Deși doar acceptarea te desparte
De a-ți trăi succesul pe deplin.

Tăcerea-mi nu-i deloc o împăcare
Cu trecerea în ritm prea mult alert,
E doar o nefirească așteptare
În care, timp îmi am, ca să mă cert.

Și mă tot cert, motiv fiind tăcerea
Supusă unei lipse de curaj
De a-mi găsi, într-un sfârșit, puterea
Spre luptă cu absurdul, mult, blocaj.

Motive nu-mi găsesc, și-mi cer iertare
Doar pentru timpul, mult prea mult, trecut,
Și-mi recunosc, trăiesc în nerăbdare,
Grăbindu-mă să nu mă dau bătut.

Timpul e scurt, dar gândul înspre tine
E tot mai des și, dintr-odată lung,
Îmi este semn că vreme nouă vine,
Dar trebuie, la tine, să ajung.

Albastru de cer

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Sunt, și în vis, de-a dreptul, chemători,
Să uit că toată lumea ne desparte
Și să te fur, fugind cu tine-n nori.

Și-acolo să-mi petrec cu tine-o noapte,
Într-o cabană, undeva, în munți,
Să nu ne mire că dăm vești prin fapte
Și viața, ce-ai avut-o, ți-o denunți.

Acolo sus, ca-n fapte, la-nălțime,
De unde totul poate fi văzut,
Să ne iubim cu-ntreaga profunzime
A visului constant circumvolut.

Să fie noaptea albă pe afară,
Și noi, în albu-i pur, mai luminoși,
Trupuri arzând ca ceru-n plină vară,
Fiind, în suflet, tineri și frumoși.

Și să te vrei a-mi fi, spre nemurire,
Altar al tainei vieții de acum,
Fiindu-mi pas de clară revenire
Ca să și pot urmarea să-mi asum.

Iar de va fi să vină dimineața,
Cu tot motivul ei de-a ne trezi,
Din văi, să-i cerem, să ridice ceața
Ca-mpreunați să-ncepem noua zi.

O nouă zi și-o nouă, altă viață,
Fără trecut, ci doar un clar prezent,
Putând să dăm orice, oricând, pe față,
Punând accent pe rostul prevalent.

Ochii-ți albaștri nu mă țin departe,
Îmi sunt, de dor, un cer fără de nori,
De care o furtună mă desparte,
Ce-mi pare-a unei vieți, de multe ori.

Psihoterapeutica iubire

Atâta ură, Doamne, e în lume,
Cei proști prostia nu și-o văd deloc...
Aud cum oameni, cu același nume,
Își dau, spre bătrânețe, vieții, foc...

Văd ura ca răspuns înspre iubire,
Și lipsa de respect un piedestal,
Că mă și mir de câtă nesimțire
Are un om ce-și zice că-i normal...

Timpul trecut dă apă înspre moară,
Și piatra-i spartă înspre moarte-i rost,
Când cel ce-i învățat mereu să ceară
Uită prea mult că mai nimic n-a fost.

Pretenții de respect își tot arată
Cel care nu s-a vrut nicicând corect,
Cel care s-a vândut nu doar o dată,
Și n-a avut nici pentru el respect.

Cei care uită tot, cei fără minte,
Lovesc cu sârg pe-acei ce nu-s ca ei,
Îndrugă din știutele cuvinte
Vorbe urâte, fără de temei.

Nu mai încape-n oameni bunătatea,
Pomenile acum sunt doar un troc,
Și mare moft văzută-i simplitatea,
Motiv de râs și de bătăi de joc.

Acela ce-i cinstit e bun de plată,
De hoți și de escroci e pus la zid,
Ba chiar și cinstea-i este mutilată,
Orbit de cei ce ochii-și tot închid.

Arginții sunt de preț, în mare vogă,
Pe cei urâți îi fac a fi frumoși,
Cei proști inteligența și-o arogă
Iar lașii se dau mari religioși.

Ură e, Doamne, peste tot, doar ură,
Din ură unii își doresc copii,
Iubirea-i o absurdă trăsătură
Uzată mult în psihoterapii.

Relevanta dăruire

Tu nici nu știi când spun că îmi ești dor,
Și nopții-mi ești motiv de adormire,
Iar, dacă-n zori, am gând să nu mai mor,
Nu știi că-mi ești dorință de trăire...

Ca-n vis te văd, știind că nu e vis,
Ci doar, din viitor, o amintire,
Nu mă surprinde... Îmi ești dar promis,
Ca să aflăm ce-i viața-n nemurire.

Chiar și lumescul pas, e dat firesc,
Oricât acum gândești o-mpotrivire,
Îți spui că mulți doar asta își gândesc,
Zicându-ți că-i o simplă amăgire.

Dar dincolo de toate, important,
Nu-i doar ideea ta de dăruire,
Normalul este mult mai relevant,
E chiar completa noastră definire.

Zile și nopți, și multe alte nopți,
Ne vor fi drum de nouă-nsuflețire,
Și mă vei vrea în tine, să m-adopți
Ca să mă știi surprins de revenire.

Așa va fi, așa am să-ți rămân,
Trecând, în doi, un prag spre altă viață,
Vei fi să naști, pe mine, cel bătrân,
Clipei redat de fapta-ți îndrăzneață.

Îmi este dor, și știu că tu nu știi,
Nici nu mă crezi, în orice fel ți-aș spune,
Sunt însă prea convins că ai să fii,
Surprinsă că ți-e dat să fii minune.

Ai unei nopți, noi

Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.

Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.

Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.

Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.

Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.

Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.

La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.

În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.