Nu mai avem cuvânt... Avem cuvinte
Să dăm motive marilor minciuni
Ce nouă ni le credem mari minuni,
Gândindu-ne la mersul înainte.
Avem idei, avem mereu dorințe,
Dar nu avem cuvânt... nici ceva sfânt...
Ne plângem uneori de neputințe,
Ni-i teama la-ndemână crezământ.
Lăsăm, cu multă trudă, să se vadă
Că ceva căutăm, dar nu prea știm
Acel ceva, cumva să-l și numim,
Ca să devină, într-un fel, dovadă.
Cuvântul e anexă și nuanță
Un împrumut, ca fond, unui moment
Croit pe un tipar de eleganță
Drept masca unui țel inexistent.
Dar câți mai sunt ce vor măcar să știe
De sunt ce sunt, ce-au fost, de unde vin,
Sau cum de văd paharul gol, nu plin,
Iar cartea doar un petic de hârtie?
Și câți nu-s crunt de beți, cu apă rece,
Câți nu se cred ca înzestrați cu har,
Sau câți nu cred că timpul care trece
Nu-i rău dacă se trece în zadar?
Dar dovedim, cu mult peste măsură,
Că faptele într-un altfel vorbesc,
Ba chiar și ies dintr-un normal firesc,
Și-s drum ușor, de la iubiri, spre ură.
Și, nunanțând, e vrut a da culoare
Cu iz de interes disimulat,
Ca și pornire pur întâmplătoare,
Caz special, cu totul izolat.
Promitem multe, fără de crâcnire,
Orice se-ajunge a fi bun promis,
Fie că-i faptă clară sau doar vis,
Filozofie simplă sau iubire.
În rest e simplă vorbă, vorbă goală,
Fără blazon, și fără de contur,
Ca și un rest de grabă socoteală
Ce-ndatorează viața prin sperjur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu