De ce să-mi pase că-n atâta ger
Sunt zilele atât de aiurite,
Că ninge fără sens și efemer
Peste câmpii de viață părăsite?
În lumea-n care totul e concis
Și-nvățătura mare-i în citate,
Mă simt trăind absurdul compromis
De-a-mi vinde omeneasca libertate.
Mă mir că mai avem un calendar,
Iarna, e clar, că nu îl mai respectă,
S-a-nghesuit spre treceri de hotar,
Temându-se de-o vină indirectă.
Iubirea-i astăzi gestul condamnabil,
Al celor ce trăiesc fără rușine,
Fără respect de tot ce-i profitabil,
Singurul mod de-a merge înspre bine.
De ce să-mi pese când un gând stingher,
Venit din lumi ce nu ne sunt știute,
Mă fac să spun că totu-i efemer,
Și visele sunt drumuri abătute?
Urcarea când văzută-i ca abis
Nu-s de mirare bețele din roate,
Încep să înțeleg de ce-s omis
De cei ce spun că ei le știu pe toate.
Și zbaterea-i mai multă și-n zadar,
Dar nimănui nu-i pare circumspectă,
Iar lumii, în conceptul unitar,
I se prezintă ca fiind perfectă.
Deja-i prea mult când totu-i rezonabil,
Cu traiul printre sensuri clandestine,
Omul e-acum un ins inabordabil,
Temându-se de toate, chiar de sine.
De ce să-mi pase că ajung șomer,
Contrabandist de gânduri ilicite,
Când clar îmi e că-s totuși efemer
Și-s visător de vise răvășite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu