Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...
Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.
Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".
Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.
Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.
Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.
De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu