De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.
Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.
Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.
Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.
Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.
Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.
Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu