Mă simți, îmi spui, că-ți sunt prezent în sânge,
În minte-ți sunt, prea clar, omni-prezent,
Și nici dorințe nu te pot înfrânge
Să crezi măcar o clipă că-s absent.
În iarna asta caldă, nefirească,
Simți tot mai mult că fug și rătăcesc,
Și bariere nu-s să mă oprească
Din căutarea ce mi-o tot grăbesc.
Mă definesc prin pura ipoteză,
Că morții nu îi sunt deloc pe plac,
Și-n argumente, chiar în paranteză,
Am spus că doar cu viața mă împac.
Metafora-i când dulce, când amară,
Dar căutând-o nu te-mpotrivești,
Îți este greu că timpul simți că zboară
Și clipa de-mplinire ți-o dorești.
Timpul real și-a cam pierdut cadența,
Absurdului și el e-nchinător,
Chiar dacă îl mai credem chintesența
Și lait-motiv, în fapt, doveditor.
De câte ori verifici, ai dovada,
Că faptele-s purtate în simțiri
Și chiar de-ar fi să vezi, arzând, zăpada
N-ai cum să arzi concretele trăiri.
De la geneză la apocalipsă,
Pulsul trăirii clar e convergent,
Așa că sunt cu tine chiar și-l lipsă,
Și nu mă poți găsi nicicând absent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu