Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.
N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.
I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.
S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.
Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.
Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu