Transcendere fără dovezi

Am scris cu-nflăcărare

având mereu dovezi

Că lumea are-o față

altfel de cât se pare

Că nu-i numai ce pipăi,

și nu-i numai ce vezi,

Iar dincolo de simțuri

e sensu-i ce tresare.

Cât orbul totuși vede

ce nu-i dat să vedem,

Fără să ne conteste,

spunând că el ne vede,

De ce ne vrem supușii

absurdului blestem

Că viața-i doar cum este,

nimic nu o transcede?

Atât de multă lume,

cu mintea de granit,

Vorbește despre ceruri

cu fața lor umană,

Dar prea puțin îi pasă

de-al vârfului cuțit

Și cât de mult pătrunde

în orice veche rană.

Suntem doar robii comici

ai simțurilor mici,

Punând pe seama minții

consensuri anormale,

Dar lumile n-au margini,

de-aici și pân-aici,

Cum nu-i cărare drumul,

deși-i numit tot cale.

Și-am scris voind să-mprăștii

un adevăr firesc,

Acela că ni-i lumea

mai mare decât pare,

Că orizontul nostru

minuscul, omenesc,

E doar o parte mică

din partea cea mai mare.

Cum nu aveam ce pierde,

pierdut n-a fost nimic,

Mulți nu voiau să știe,

iar alții, prin culise,>

Ziceau că-s vorbe goale,

și eu doar mă complic

Dar am destule șanse

s-adorm, de tot, în vise.