Ne-a fost, așa târzie întâlnirea...
Așa s-ar zice-ntr-ale lumii legi,
Că-n legi mereu se-ncrede omenirea
Și doar în vieți, prin văzul ei, întregi.
Prin logici care spun că timpul trece,
Ar trebui la fel să ne gândim,
Că iarna, în venire, fi-va rece,
Și timp avem puțin să mai trăim.
Și-ar trebui să credem ce se spune,
Că suntem fără noimă, ori nebuni,
Uitând să știm că soarele apune
Arzând în focul marii pasiuni.
Se pare, totuși, nu ne stă în fire
Să fim soldați, fără crâcniri, supuși,
Și nici actori, mimând o dezrobire,
Sau figuranți în teatrul cu păpuși...
Ne-am întâlnit pe-o margine de seară,
Netolerați de-al zilei pas incert,
Ca să ne fim îndemn spre miez de vară
Și vieții, mai apoi, de mers alert.
Redefiniți prin forma de pereche,
Prin datul meu și acceptatul tău,
Ne-am depărtat de-a lumii normă veche
Readucând destinu-n vadul său.
Acum ne-avem și fi-vom totdeauna,
Gând într-un gând și vis fremătător,
Întâmplători, precum se vrea furtuna,
Purtând un singur dor, același dor.
Au fost târzie, zice-se-vor, toate,
Când vor vorbi cei mult prea cârcotași,
Și multe alte vorbe se pot scoate...
Însă-n zadar... noi ne vom fi urmași...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu