În patul ce ne este cam îngust,
Și-al nopții întuneric să ne-ngroape,
Lăsându-mi libertatea să te gust.
Să te mângâi, cu mâinile flămânde
De sânii tăi, mereu adolescenți,
Ce ochii mi-i atrag, să se afunde,
Știindu-i, spre dorințe, convergenți.
Să simt, cu dor, a coapselor mișcare
Și zvâcntul petalelor fierbinți
Când mi te-arăți ca o deschisă floare
Voind, cu-al ei nectar, să mă alinți.
Iar când mă guști să-ți simt îmbujorarea
Găsind motiv în pasul următor
Când, prea firesc, în fapte-i căutarea
Împreunării-n vis înălțător.
Și e de-ajuns... Știi bine ce urmează,
Când simt în pântec ardere de jar,
Când mai nimic din jur nu mai contează
Lăsându-mi-te, simplu, dar din dar.
Ochii-ți visând și spusele-ți din șoapte
În ritmul sacadat cu rost firesc,
Sânii-ți rotunzi, ca două mere coapte
Sunt mărturii ce clipe nemuresc.
În gând îți spun, de vorbe nu-i nevoie,
Mă știi la fel de bine cum te știu,
Să-ți cer, din vieți trecute, mi-ai dat voie,
Să-mi ceri, deja ți-i clar, nu-i prea târziu.
Și poți să-ți iei, oricând, ce se cuvine,
Cum pot să am, ce e normal, oricum,
Că nu mai e nimic ce ne-ar abține,
Avându-ne, pe veci, același drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu