Sugestiva-ntâmpinare

De-a nopții toamnă n-am uitat, o știu,
Cu arsenalul ei de amănunte,
Cu timpul ce-a trecut, până târziu,
Când ne-a trecut pe-a nemuririi punte.

Eram noi doi, de lume neștiuți,
Grăbiți înspre simțirile profunde,
Și-ntr-al dorinței val, nereținuți,
În căutarea clipelor fecunde.

Seara fusese gând de încercări,
Accentuând tendințețe viitoare
Spre elocvența marii împăcări
Cu adevărul ce nicicând nu moare.

Ne-aveam trăind și nu găseam opriri
Oricâte umbre se-arătau motive,
Lăsând cuvinte ca firești vestiri,
Dădeai plăcerii rosturi sugestive.

Te tot gustam, privindu-te fățis,
Cum mă primeai, venind la-ntâmpinare,
Ca să mă las, sedus, de ascunziș,
Urmându-te, concis, în repetare.

Mi-erai dorită și-ți eram dorit,
Nici gândul nu vroia să ne oprească
Eram chiar imposibili de oprit
Din clara-mpreunare omenească.

Șoptirea-ți se făcea mereu îndemn
Spre profunzimi în pântecu-ți fierbinte,
În care să rămân etern consemn
Ca pas firesc, mereu spre înainte.

Motivantele blamări

De când mă știu, de mulți, am fost blamat,
Că am în sânge realism feroce
Și nu mă las de-al crestei val purtat,
Să fiu spiritual și portavoce...

Unii ziceau că, totuși, sunt știut,
Ca privitor, înspre înalt, spre stele
Și-n căutare timpul mi-am pierdut,
Lăsându-mă prea mult sedus de ele.

Necunoscuții grea pecete-au pus,
Înțelegând ce-au vrut a înțelege,
M-au pus și jos, m-au aruncat în sus,
Sperând, misterul vieții, să-mi dezlege.

Cu rațiunea, drum destul au mers,
Cei ce-mi găseau în mintea lor tipare,
Dar au dedus că-s față și revers
Intraductil prin retrogradare.

Cei cunoscuți, de multe ori, îmi cer
Să îmi respect condiția umană,
Și, nededat minciunilor, să sper
Că voi uita de-a sufletului rană.

Sau, dimpotrivă, după gândul lor,
Să fiu un ins, un exemplar din turmă,
Ascultător de ea, nu simțitor,
Și-atent să calc, mereu, o altă urmă.

Anii-s trecuți, dar nu-s deloc uitat,
Cu realism privesc ce mă-nconjoară,
Sunt încă motivant de-a fi blamat
De cei ce-n blam valoarea mi-o măsoară.

Tern etern

Viaţa e-n alb și negru, unii spun,
Iar eu, îi cred, n-am nici o îndoială,
Că-n felul meu, mă recunosc, nebun
Și, cu nimic, nu cad la învoială.

Îmi place viața... Chiar surprinzător,
Oricum ar fi, n-ajung la disperare,
Iar dacă-i fadă, totuși, o ador,
Așa e ea... fără piper sau sare...

Dulce de e, o las așa a fi,
Iar dacă nu-i, nu-o caut de motive,
Dar știu că fi-va altfel într-o zi
Reliefând ascunse perspective.

Amaru-l simt, deloc nu mă înșel,
Deși nu pare-a fi o stare certă,
Nici gustul poate nu îmi e fidel
Când știe că testează o ofertă.

Chiar când nu vreau, devin deja atent
La vorbele ce au prea multe scuze
Că-mi par a fi ascunsul condiment
Ce, de minciună, vrea să mă acuze.

Și tot nu vreau nici sare, nici piper,
Și nici culori cu ranguri de galoane,
Nici trendul modei, veșnic efemer,
Alergător mereu după șabloane.

E viața mea... fără crâcnire spun,
Iar fiecare clipă e eternă,
Culorile-i mereu se suprapun,
Și-așa o fac să pară, pururi, ternă.

Final de rol

Maestrul a murit... E scena goală,
S-a săturat de-atâta monolog,
I-a fost tristețea lungă ca o boală
Luând, durerea ei, ca pe un drog.

N-a mai avut, nici pentru el, cuvinte,
Chiar de simțiri, prin vremuri, sărăcit,
Însă simțea că monologu-l minte,
Tocmai pe el... el, cel ce l-a gândit.

I-a fost, cândva, motiv de dăruire,
Și l-a dorit a fi un drum deschis
Spre cei ce știu ce-nseamnă o trăire,
Spre cei ce cred în soartă și în vis.

S-a terminat, târziu, în miez de noapte,
Un rol ce-a fost de zeci de ani jucat,
Lipsit de ceva nou, dar nu de fapte,
Lipsit de adevărul relevat.

Întâia oară l-a făcut să fie
Rostit șoptit, mirând pe coregraf,
Ce l-a transcris, deloc putând să știe
Că a transcris, de fapt, un epitaf.

Maestrul a murit... E goală sala,
Nimeni nu vrea să îi mai intre-n rol,
La toți li-i teamă că mimând spoiala
Se vor trezi căzând, grăbit, în gol...

Simțitire de fruct oprit

Am tot simțit, în noapte, mâna-ți fină
Cum, peste mine, a trecut, în vis,
Fugară, motivantă, chiar divină.
Dar s-a oprit sub semnul interzis.

A stat o clipă-n loc, să își revină,
Să înțeleagă ce îi e permis,
De va purta nevinovata vină
Că nu s-a rezumat la compromis.

Știind că poate ceva să survină,
Dar și știind că totu-i e admis,
Dorinței i-a dat drept să intervină
Înnobilând-o printr-un gest decis.

Și-a fost, firesc, să cadă o cortină,
Lăsând vederii orizont deschis,
Precum o clară rază de lumină
Ce duce drumul până-n paradis.

Părea că visul nopții se termină
Și-a fost o simplă punte spre abis,
Intrând într-a speranțelor rutină,
Sperând că-mi este orice gând permis.

Vederea zilei îmi era senină,
Iar adevărul nu-l pot spune-n scris,
Că tu erai de vină și divină,
Și fruct oprit... Păcat, real, comis...

Culori din gând

Gândul, ca și vis când vine,

se strecoară șerpuind,

mult prea greu îmi lasă pacea,

dar și-atunci îl simt roind,

dă pe față negrul lumii,

oamenii cu chip de lut,

slăbiciuni ce port cu mine

ce-mi dau tentă de rebut.

Când motivul vieții mele

de trăiri mi-l las disjuns,

mă trezesc în mari belele,

între limite ajuns,

mi-este clar, că-n nepăsare,

fir cu fir, la mine-n gând,

am lăsat să intre-n voie

așteptări de prea curând.

Viziuni nălucitoare

pun amprente pe culori,

roşii, albe, verzi, albastre,

ca și cumul de valori,

și, din margini de ruptură

fac modele de drum drept,

regăsind idei extreme

în motivul de concept.

Tot visez, cu greu am pace,

ca și greu stinșii vulcani,

întâmplări prea cunoscute

de mai multe mii de ani,

îmi e mare așteptarea,

nici nu știu ce mai aștept,

însă, totuși, întâmplarea

face-va și drumu-mi drept.

Mi-atât de dor...

Mi-atât de dor de Eminescu,
De-a-i înțelege altfel versul,
I-aud în visul meu şi mersul,
Și-mi definesc prin el firescul.

Îmi vine, uneori, să plâng
Ieșind, sub cerul nopții-n frig,
Și nu mai văd nici un câștig
Că stelele pe cer se strâng.

Până la ele drumu-i lung
Și viața trece ca un val,
Sperând, într-un cândva, real,
Cu gândul abia de ajung.

Pe lângă plopii fără soţ,
Se-arată toate fără sens,
Mascând un rost de gol imens,
E zarvă mare și negoț.

Mulți cer și apă și pământ,
Călăuziți de-al morții glas,
Când sunt săraci ori în impas,
Și uită tot ce-și au mai sfânt.

Mă simt având un singur dor,
Când văd luceferi strălucind,
În umbra nopții rătăcind,
Spun clar că mi-aș dori să mor.

Nimicul vremii e profund,
Versul de doină s-a uitat,
Și-i singur codrul, și-ntristat,
Lumini și umbre îl ascund.

Acum la modă e grotescul,
Gândul nu vrea să stea, tihnit,
Iar sufletul mi-i scorojit,
Mi-atât de dor de Eminescu...