Ești undeva departe, prea departe,
De unde doar în gând te mai aduc,
Punându-te, ca versuri, într-o carte,
Timpul lăsându-l de-a se ști caduc.
Acum nimic nu ni se poate spune,
Nici noi prea multe nu avem de zis,
Ne suntem jar și ne suntem cărbune,
Spre focul viu ce ni se-arată-n vis.
Ești, fără echivoc, în așteptare,
Voind să-ți fie clar cât te aștept,
Știind că-mi ești dorință și chemare,
Și țel îți sunt, și-mi ești deja concept.
În frământări, de multe ori, în noapte,
Din vise, prin simțiri, îți amintești,
Că mi-ai vorbit de sensuri și de fapte
Ce ne vor umple viața cu povești.
Timpul, acum, se trece, se tot trece,
Așa cum are, pururi, obicei,
Și-i arșiță, ori ger extrem de rece,
De după cum îi vin, tacit, idei.
Nu-i o-ntâmplare că presimți o clipă
Ce nu ți-o vezi a fi decât un gând,
Știind că este prima și-n risipă
Nu vrei s-o ai, grăbită, dispărând.
Te vezi pe tine și mă vezi pe mine,
Într-un normal și rodnic corolar,
În care fiecare-și aparține
Și celuilalt se dă, de-a pururi, dar.
Și vezi așa, cum noapte după noapte,
Se descompun și recompun idei,
Cum sânii tăi, ca două mere coapte,
Ne sunt speranței negreșit temei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu