În noaptea-aceasta, am curaj să-ți spun,
Știindu-te, încă un timp, departe,
Că prin dorințe simt că sunt nebun,
Că uit de tot, de viață și de moarte.
Chiar dacă-ți spun, prea simplu, prea concis,
Ori în cuvinte, oarecum, vulgare,
Deja trăiesc vâltoarea unui vis
În care am intrat din întâmplare.
Ni s-a deschid o poartă... Nu știam,
Că doar un pas a fost ca o amprentă,
Când noi, de adevăr, ne îndoiam,
Deși-i purtam pecetea remanentă.
Ziceam că am curaj, și nu glumesc,
Chiar dacă nu pun totul pe hârtie,
Prin gânduri care știu că îți vorbesc,
Te las să mi te știi ca fantezie.
Acum îmi ești un gând... dar prea real,
Și prea real fiind își face cale
Dedării spre firesc, în mod normal,
Prin forme omenești, primordiale.
E totul clar... detaliu, amănunt,
Chiar, curios, deja îți văd privirea
Când ai să-mi spui că am ajuns cărunt,
Și că uitasei care-ți e menirea.
Am spus, de-atâtea ori, mai pe ascuns,
Că viața va urma să-mi dea dreptate
Când multor întrebări voi fi răspuns,
Prin nopțile cu fapte repetate.
Îți spun de-acum, ce știu că am să-ți spun,
Clarul răspuns la ceea ce vei spune,
Un gând ce știu că ni-i de-acum comun
Și zămislește alte gânduri bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu