Uitând să tac, mulți mi-au dorit să mor
Să nu-i mai pun, prin vorbe, față-n față
Cu faptele ce le-au făcut în viață,
Dar, mai ales, cu marea urmă-a lor.
Iar mie mi s-a dat, cu grabă, veste,
Că pentru toți sunt doar un ins pierdut
Dezmoștenit al vieții din trecut,
Ce nu-și mai are loc nici în poveste.
N-aveau o altă formă, nici ca leac,
De-a mă reduce cumva la tăcere,
Ori obliga la faceri de plăcere,
Când spusele în biciuri le prefac.
Mi-au inventat, acei ce cochetează
Cu formele ideilor de fond,
Un rol de nestatornic vagabond
Ce, necuviinței, veșnic, stă de pază.
Și cum n-am vrut să fiu ascultător,
Păstrându-mi dreptul de-a avea și umbră,
Mi-a fost croită o vedere sumbră
Vestită, fără noimă, tuturor.
De-ar fi să fiu și-așa, o moștenire,
Din lumi trecute, știu că o tot am,
Și-mi amintesc pe cel care eram,
Și lupte, ce-am tot dat, spre dezrobire.
Ce-am învățat să uit îmi este greu,
Și, învățat fiind, nu se mai poate
Să vreau cărbunii-ncinși din foc a-i scoate
În numele unui habotnic Dumnezeu.
De-atâtea ori murind, încă o moarte
Nu-mi este-acum mai mult decât un pas
Ca să reiau de unde am rămas
Mersul normal cu țintă-nspre departe.
Astfel în las pe cei ce-și au ca scop
În a găsi mijloacelor o scuză,
Sunt ce ce-n mod continuu mă acuză,
Ca în tăceri, de-a pururi, să mă-ngrop.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu