Ani după ani, mereu am adunat,
Nici nu mai știu de ce să îi mai număr,
Le simt povara, când alerg, pe umăr,
Dar, calculând, simt ceva eronat.
Timpul îmi spune, clar, că sunt bătrân,
Argumentându-mi totul prea sumar,
Și, orișicât, îi spun că-i în zadar,
Mi se voiește, gândului stăpân.
Iar gându-mi simt în ceartă cu alt gând,
Mizând pe mine, cel contradictoriu,
Ce-n permanență pare iluzoriu,
Vorbind râzând de cel ce tac plângând.
Mă tot îndeamnă cele ce le știu
Să fiu, cum toți îmi cer, comparativ,
Și-n consecință, mult mai concesiv
Cu cei ce-mi pun dorințele-n sicriu.
Problema mare-s eu și iarăși eu,
Prea rar în pas cu legile lumești,
Căutător de vorbe prin povești
Ieșite dintr-al normelor clișeu.
Mereu mă-ntorc la anii ce s-au strâns
Pe care încă-ncerc să-i calculez,
Când, din neant, în minte, recreez
Un univers, de nemuriri, constrâns.
Uitând de număr, tânăr unii-mi spun,
Dându-mi să știu că încă mă grăbesc
Spunând, neșlefuit, ce nu gândesc,
Asemenea oricărui om nebun.
Eroarea știu că e, dar nu o văd,
Și știu că e un cumul de erori,
Se-ntrezărește dimineața,-n zori,
Când schimbă în minune un prăpăd.
Mă știu la jumătatea unui veac,
Dar știu și vremea vechilor titani,
Și că mai am un milion de ani
Ca tot ce mi-este dat, ca om să fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu