Himerica damnare

Acum, iubito, că suntem amanți,
E timpul să uităm de-această lume,
Să spunem adevărului pe nume,
Și să plecăm, din nou, printre atlanți.

Nici n-apucasem drumul tot să-l fac,
Nu se știa nici de-am s-ajung la tine,
Și-am auzit că se vorbea de mine,
Și mai spuneau că-n nici un fel nu-ți plac.

Am auzit, cum nu credeam s-aud,
Povești cu fapte ce n-au fost făcute,
Meschinării, de-a dreptul absolute,
Cu sensuri ce, prin sensuri, se exclud.

Vom auzi că suntem nu știu cum,
Și vânători ai unor mari himere,
Sau că, întreaga noapte, în tăcere,
O vom trăi-n uzură și consum.

Puțini știind, în speță, ce suntem,
Cu greu va fi cuiva să înțeleagă
Că nu doar fapta nopților ne leagă,
Ci mult mai multe, în comun, avem.

Venim de peste timp, ca argument,
În contra celor care cred în moarte,
Și-a celor care spun că ea desparte
Indubitabil, clar și elocvent.

Le suntem noi un rău fără contur
Veniți din lumea, ce o cred perfidă,
Închipuindu-și marea Atlantidă
Prin felul lor, malefic și obscur.

Așa că dacă tot suntem amanți,
Putem avea întreaga libertate
De a trăi, făcându-le pe toate,
Chiar de-a pleca, din nou, printre atlanți.

Păgâna alunecare

Plouă păgân, la meteo, incert,
Se-anunţă că e grav că e urgie,
Iar vântul cântă, dă concert,
Dar cine l-a compus nu-i dat să știe.

Privesc pe geam și mai nimic nu văd,
Doar umbre de lumini și felinare,
Restu-i ascuns de parcă un prăpăd
A dus orice speranță-n disperare.

E totul ud, nici vântul nu-i uscat,
Nici n-are timp de-atâta dor de ducă,
Crezându-se viteaz înaripat,
Vânând, fără răbdare, o nălucă.

Și ochii-mi fug, o clipă, înspre cer,
Părându-mi coborât și prea aproape,
Mijlocitor stihiilor ce-n ger
Ploi nu îngheață, dar îngheață ape.

Absurd mereu și, iarăși, fără sens,
Arunc spre orizont câte-o privire,
Recunoscând că doru-mi e imens,
Dor de firesc și dor de revenire.

Sunt un arcuș atras de portativ,
Dar rătăcit în căutări de rime,
Gonit de ploi ce cad ostentativ,
Și biciuit, de vânturi, cu asprime.

Alunecat îmi simt banalul mers
Între plecări și-ntoarceri spre acasă,
Pașii îmi merg, de multe ori invers,
Să-i controlez, de mult, nu mă mai lasă.

Plouă păgân, mă simt și eu păgân,
Când stropii ploii lunecă pe gheață,
Iar eu de-abia mai pot să îmi îngân
Dorința de-a trăi această viață.

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.

Măsură de interes

Ne măsurăm cuvinte din mers,
Le-adăugăm, în coadă, o balanță,
Le regândim, de multe ori, invers,
Lipsiți de necesara cutezanță.

Legându-le de scop și interes,
De un departe ce îl vrem aproape,
Punem pariu pe minimul succes
Ca să putem sări peste etape.

Cu teamă, cu idei de împrumut,
Le căutăm model de domolire,
Le inventăm o bază în trecut,
Mult doritori de grabnică-mplinire.

Negându-le puteri de sens real,
Prin reprimarea formelor vulgare,
Ieșim și noi, cu ele, din normal,
Fiind mereu subiect înspre negare.

Oprind orice îndemn pornit din noi,
Le punem, cu motivul față-n față,
Le învățăm să-și pună-n cap noroi,
Spunându-ne că mintea ni-i isteață.

Rostindu-le cu teamă, ori dispreț,
Voindu-le efect care frapează,
Uităm că e destul un gând răzleț
Și-ajungem într-o altă ipostază.

Dar măsurăm, continuu măsurăm,
Cuvintele ce par prea însemnate,
Grăbindu-ne, mereu, să ne-ntrebăm
De ce, greșind, tot ele-s vinovate...

Amănunte în tandem

Acum, aici, știu multe amănunte
Despre mai tot ce-i clar că am în gând
Știu cât de-nalt e vârful unui munte,
Chiar de nu mă vreau în primul rând.

N-am cui vorbi, n-am cui să mai cer scuze
Când fug, în grabă, din acest prezent,
Care încearcă, tainic, să m-acuze
De gravul, ori acutul, meu accent.

Cum nu mă duc, ușor, spre închinare,
Și nici nu pun, prea lesne, cuiva, nimb,
Ajung să fac, drum nou, sau doar cărare,
Vorbit mereu că nu vreau să mă schimb.

Pun gânduri multe-n vârful de peniță
Ademenit fiind mereu de vers,
Prea conștient că-n lumea mea, pestriță,
Ajunge creator de univers.

Și toate se preschimbă în poveste,
Rescrisă de-al ideilor tandem,
Unele mari iar altele modeste,
Când vers cu vers se facea-a fi poem.

Oricum, ca vers, e dat să spovedească,
Trăiri, simțiri, de multe ori chiar minți,
Ca, omul, dezrobit, să-și regăsească
Curatul drum al lacrimei fiebinți.

În felul lui devine rugăciune,
Dar și un fel de-a spune "Mulțumesc!",
Simplei idei că omu-i o minune
Ce poartă-n ea al vieții har ceresc.

Din viitor idei se tot revarsă,
Nici nu țin cont de-al lumii argument,
Cu ele fac și eu o cale-ntoarsă,
Și sunt mereu acum, aici, prezent.

Motivări de aventură

Vorbind cu tine, te-am simțit un gând
Venit din vremuri mult îndepărtate,
Pe când eram o flacără arzând
Trăind mereu cu dor de libertate.

Era aproape ca un simplu vers
Plin de esența lacrimei fierbinte
Din care se năștea un univers
Greu de descris, cu totul, prin cuvinte.

N-aveam motiv, cumva, să te separ
De rostul lui ce definea o lume,
Că tu-i erai motiv și-mi era clar
Fără de tine nu-i puteam da nume.

Și tot vorbind ți-am scris un nou poem
În care te-am descris prin amănunte
Știind că n-am de ce să mă mai tem
Când viața va voi să ne confrunte.

Ai vrut și tu să pot să te citesc,
Să nu-mi apari ca o bizarerie,
Ci doar, în clar, cu totul omenesc,
O mare și eternă poezie.

Și am ajuns, așa, fără să cred,
Ca trupul tău sǎ-mi fie sfântǎ carte,
Iar amănunte vin, și se succed,
Făcându-mă să uit că ești departe.

Tac uneori, n-am cum să mai răspund,
În tot ce spui mă regăsesc pe mine,
Abstract, idealist, absurd, profund,
Căutător de urme prin ruine.

Pe prag de rime stau și-mi iau avânt,
Mi-e versul plin de frumusețea-ți toatǎ,
Accentul pus, de rimă, pe cuvânt,
Te vrea, așa cum ești, înnobilată.

Din ce îmi spui, continui să citesc,
Povești ce-mi sunt motiv de aventură,
Și fi-vor scrise, cu aplomb firesc,
În vers cu rima, clară, pe mǎsurǎ.

Efemera nepăsare

De ce să-mi pase că-n atâta ger
Sunt zilele atât de aiurite,
Că ninge fără sens și efemer
Peste câmpii de viață părăsite?

În lumea-n care totul e concis
Și-nvățătura mare-i în citate,
Mă simt trăind absurdul compromis
De-a-mi vinde omeneasca libertate.

Mă mir că mai avem un calendar,
Iarna, e clar, că nu îl mai respectă,
S-a-nghesuit spre treceri de hotar,
Temându-se de-o vină indirectă.

Iubirea-i astăzi gestul condamnabil,
Al celor ce trăiesc fără rușine,
Fără respect de tot ce-i profitabil,
Singurul mod de-a merge înspre bine.

De ce să-mi pese când un gând stingher,
Venit din lumi ce nu ne sunt știute,
Mă fac să spun că totu-i efemer,
Și visele sunt drumuri abătute?

Urcarea când văzută-i ca abis
Nu-s de mirare bețele din roate,
Încep să înțeleg de ce-s omis
De cei ce spun că ei le știu pe toate.

Și zbaterea-i mai multă și-n zadar,
Dar nimănui nu-i pare circumspectă,
Iar lumii, în conceptul unitar,
I se prezintă ca fiind perfectă.

Deja-i prea mult când totu-i rezonabil,
Cu traiul printre sensuri clandestine,
Omul e-acum un ins inabordabil,
Temându-se de toate, chiar de sine.

De ce să-mi pase că ajung șomer,
Contrabandist de gânduri ilicite,
Când clar îmi e că-s totuși efemer
Și-s visător de vise răvășite.