Nu pot să mă împart... Sunt număr prim,
În sine natural și cu valoare
Pusă în seama unui țel sublim,
Născut din raze, presupus, stelare.
Am rol de țintă, uneori reper,
Prin consecvența formei dualiste
Care ușor privește înspre cer
Ca pașii înspre fapte să persiste.
Și-s pas și eu, mereu numit rebel,
Ca cel ce rupe ordinea firească
Urcând și coborând, sedus de țel,
În dezacord cu firea omenească.
Ca replică oricând mă pot găsi
În formulări scornite de tipare
În care cei ce vor a mă-mpărți
Se pierd de ei dorindu-și răzbunare.
Eu însumi sunt, matriță și tipar
Ideilor în care sunt amprentă,
Captive într-al vieți corolar
Ca urmă de trăire remanentă.
Sunt număr prim, n-am cum să mă confund,
Cu ceea ce rezultă la-nmulțire
Ce piedestal se vrea, sau semn rotund,
Ca ideal de mare împărțire.
Sunt un contur la vârfuri ascuțit,
De-a dreptul vertical înspre urcare,
De-a dreptu-n coborâre domolit,
Atent la orice semn de întrebare.
Eu nu mai caut, sunt deplin convins,
Că-s un întreg în cea mai simplă formă
Și-n lațul împărțirii nu-s de prins,
Oricum s-ar vrea, excepție sau normă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu