Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.
Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...
Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.
Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.
Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.
Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.
Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.
N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu