Cât îmi vei da, va fi îndeajuns,
Vom fi şi întrebare şi răspuns,
Vom fi dorinţe puşi mereu pe fapte.
De dimineaţă chiar, sau la amiază,
Când prea puţini putea-vor bănui,
Mă vei voi, voind a-mi dărui
Speranţa că o nouă zi urmează.
Cum fi-va cel mai bine vei alege,
Nu-ţi vor veni idei privind spre ceas,
Voind să ştii cât timp ne-avem rămas,
Apăra-vei sfânta vieţii lege.
Aşa va fi... va trece multă vreme
În care-ai să mă laşi să te privesc
Şi-n consecinţă să mă tot grăbesc,
Lăsând uitării clasice dileme.
Te voi privi grăbindu-ţi dezbrăcarea,
Ori când răbdare n-ai să mai găseşti,
Găsind ca ideale, chiar fireşti,
Normale-ntrebări privind urmarea.
Gândul uitându-l într-o vorbă veche,
Mă vei lăsa să gust din sânii-ţi tari,
Ca, mai târziu, când se vor creşte mari
Să ne numim şi cuplu, şi pereche.
Atunci abia, când podul înspre toamnă,
Ni se va şti sub paşi deja bătuţi,
Tu te vei şti, întreaga noapte, doamnă
Şi pentru toţi, ce fi-vor, ani trecuţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu