Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.
Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.
Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.
Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.
Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.
Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.
Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.
Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu