Definiri, redefiniri

Am cam uitat cuvintele frumoase
Prin întâmplări cu urme în trecut,
Sau teama-mi de a fi prea zgomotoase
Mă fac să cred că, totuși, le-am pierdut.

Nu le rostesc, nu-mi par nimic a spune,
Când am curaj, grăbit mă poticnesc,
Văd orizontul minei de cărbune
Și-n rostul ei ideea mi-o dosesc.

Ți-aș spune multe, însă-ți spun puține,
Ți-aș spune tot însă ajung și tac,
Cu tine, lângă tine și în tine
Nu mai vorbesc, sunt doar cel care fac.

Mă definesc idei de îndreptare,
Vinovății absurde, mari și mici,
Continua extremă căutare,
Lipsit de ajutoare și complici.

Cuvintele frumoase-mi stau în minte,
Dar nu pot fi atât de-ndrăznitor,
Să le și văd că pot să te alinte
Cu adevărul lor nemuritor.

Le spun tăcerii mele, fără grabă,
Iar uneori le scap în simplul gest
Ce, curios, de multe ori mă-ntreabă
De ce pornirea-ncep să mi-o contest.

Aș vrea să ți le spun, și nu-s puține,
Când mi te vrei, sau doar când te privesc,
Sau când deja, pe veșnicii, în tine
Șanse mi-ai dat să fiu și să trăiesc.

Acum sunt definit doar prin trăire
Și prin simțiri ce-mi sunt mereu îndemn,
Sunt cam tăcut, dar fac prin vers vorbire
Despre-mpliniri și-al lor suprem însemn.

Împreună, cu tine

Cu tine, am tot spus, fără să știu,
Că spusele-mi sunt prea adevărate,
Învăț că pot, al vieții, om să fiu,
Și viața să-mi trăiesc în libertate.

Adun mai multe, zi de zi mai multe,
Avându-mi ținte dincolo de prag,
Sfidând servanții marii catapulte
Ce pun, pe tot ce mișcă, rămășag.

Cu tine mi-am găsit real motiv
De a privi spre zile viitoare,
Fiind rațional și instinctiv,
Dând clipelor esențe și valoare.

Că-mi ești instict în minima mișcare
Din care toate-și au un înțeles,
Și mai apoi fireasca lor urmare
În gândul de mai bine și progres.

Cu tine am simțit că cel ce sunt
E cel ce poate merge mai departe,
Contrapunând realul amănunt
Iluziei că-i altfel după moarte.

N-am mai văzut doar norii de furtună,
Și nici că-n jur e-atât de mult noroi,
Simțind că este vremea ca-mpreună
Putem ieși în lume amândoi.

Cu tine sunt simțire de întreg
Consens în adevăr și libertate,
Uitând al clipei vis să îl reneg,
Și, tot uitând, să fiu tot eu, în toate.

M-am reîntors din ducerea-mi departe,
Trăind ivirea zorilor senini,
Și, ca și ziua, revenind din moarte,
Mi-a fost iar dor de umbre și lumini.

Oponenta tentativă

Acum îți scriu... Am vrut de-atâtea ori...
Dar m-am oprit, crezând, cumva în teamă,
Deși știam că dincolo de nori
E visul tău ce, tot mai mult, mă cheamă...

Mă tot opresc din a rosti cuvinte,
Ce s-ar lega în fraze lungi de dor,
Minții-i tot spun ca prea ușor se minte,
Și-am învațat simțirea să-mi ignor...

Ascunse sub un praf de timp apus,
Pe undeva, pe file vechi, uitate,
Dorințele, înspre uitări le-am pus,
Numindu-le, în mod mințit, păcate.

Acum mă-ntreb ce aș avea a-ți spune,
Scriindu-ți, fără grabă, un cuvânt
Ca mie-n primul rând să-mi pot opune
Teama de pasul unui nou avânt.

Mi-am amintit trăirile de vis
Din noaptea care ai deschis o poartă
Ce ne e azi un drum, deja promis,
Pe care nimeni n-o să ne despartă.

Știind ce vreme dată e să vină
Printre cuvinte scris-am și idei,
În care tot am spus că ești divină,
O altfel de femeie-ntre femei.

Pentru o clipă gândul m-a furat,
Și-am scris mai mult, cu altfel de măsură
În care lumii-ntregi te-am arătat
Că-mi ești ca adevărul din scriptură.

Acum mă-ntreb de-i dreaptă sau nedreaptă
Ideea de-a-ncerca să nu-mi opresc
Pasul ce vrea să urce-o nouă treaptă
Și să îți spun, scriindu-ți, Te iubesc!

Deriva spre captivitate

Lumea de azi o văd a fi-n derivă,
Pe zi ce trece-i tot mai primitivă,
Și chiar dacă privește-n cer, departe,
Își are gândul, mai mereu, spre moarte.

Retorica modernă e în vogă,
De la principii orice rău derogă
Și-ajunge chiar o cinică-ntâmplare
A se-ncadra în marja de eroare.

Când cei uciși de hotărâri fatale
Sunt victime normal colaterale,
Se hotărăsc prin legi, ori prin decrete,
Explicative bănuieli concrete.

Se fac discuții lungi și inutile
Despre esența vieții mercantile,
Iar șaua, din bătaie multă, crapă
Că din dezastru doar nebunii scapă.

Accentul este pus, pregnant, pe știință,
Însă-i lipsită-n sine de credință,
Pentru trăiri, simțiri, se face școală,
Însă mereu sunt puse la-ndoială.

Multe idei sunt scrise pe hârtie
Spre fapte drumu însă întârzie,
Cu zel absurd de nesimțire crasă
Tocmai opusul lor e pus pe masă.

De explicat prea mult nu se explică,
Tăcerii de cuvinte-i este frică,
Însă cuvinte multe se adună
Când folosite sunt într-o minciună.

Tendința e, pe față, ipocrită,
Desfrâul e blamat doar ca ispită,
E noaptea minții, lumea-i în derivă,
Iluziei, că-i bună, e captivă...

Între dogme și hotare

Din țară-n țară trec și nu-nțeleg
De ce există limite pe hartă,
De ce poporul nostru nu-i întreg
Și ce motive are să se-mpartă.

O linie ce între timp s-a șters
Este motivul unei bariere
Și piedică perepetuului mers
Banalizat de-a armelor putere.

Simt că pătrund într-un tărâm nebun
În care cei ce cred în libertate
Sunt obligați la un absurd surghiun
De cei cred în pacea prin dictate.

Meticuloșii vameși îmi tot cer
Să le declar ce rol își are-o carte
În care-am scris că îmi doresc și sper
Ca neamul românesc să n-aibă moarte.

Cuvântul meu e-același cu al lor,
Dar un hotar dogmatic ne separă,
Ei văd că limba-i efemer decor,
Irelevant pentru conceptul "țară".

Orice cuvânt ce-mi este înțeles
Se-ntoarce, ca ecou, în altă limbă,
Indusă ca idee de progres
De cei ce-n vis apartenența-și schimbă.

Cohorte de idei îmi tot induc
Niște trăiri ce nu le pot reține,
Istoria e doar un balamuc
Bazată pe-nțelegeri și ruine.

Nu mă pricep altfel să înțeleg,
Ce rol își are granița pe hartă
De-i pusă să separe un întreg,
Sau să devină un motiv de ceartă...

Hotărâtoarea vreme

Iată-i vremea... n-am cuvinte

spre a-ți spune pe-ndelete

Despre sacra-mi datorie

de-a face să se repete

Clipa-n care-am fost făptașii,

neștiuți de nici o lume,

Ce au dat, împreunării,

nu doar nume, ci renume.

Într-un fel de revenire,

motivată de idee,

Te vei ști că ești o cale,

nicidecum o simplă cheie,

Când idei complementare

se vor arăta la față,

Întorcându-te, vei spune

că îți este dor de viață.

Fi-va, într-un fel, momentul

când în lacrimi îți vei pune

Și regretul, și speranța,

fapte rele, fapte bune,

Când punându-le-n balanță

vei ști cum ți-a fost căderea,

Ca, urmând o nouă noapte,

să trăiești, cu rost, plăcerea.

Azi e timpul... azi e vremea

ce încet ajunge clipă,

Neștiuți de ochii lumii

să ne fim, fără risipă,

Dar cu sens de dăruire

și firească acceptare

A ideii că doar Cerul

știe-a faptelor urmare.

Crezi că-i tocmai potrivită

spre plecare multa grabă,

Și-ți e greu a înțelege

că și viața-i o tarabă,

Însă-n ciobul de mândrie

oală spartă nu se vede,

Nici tu nu îți vezi greșeala,

nici în semne nu poți crede.

Ai încă un timp al șansei

și am rol de-a fi o cale

De a nu-ți pleca urechea

înspre vorbe mari, dar goale,

Simpla nouă-mpreunare

va fi urma de lumină

Ce îți va grăbi schimbarea

ce, oricum, e dat să vină.

Peste hotar și calendar

În lung și-n lat, iubito, bat pământul,
Cu-n pas mereu în ziua viitoare,
Prin vorba ce, mereu întâmplătoare,
Pune-n valoare, prin accent, cuvântul.

Idei îmi vin și totdeauna am
Motive pentru fapte de rodire,
În drumul spre fireasca nemurire
A regăsirii noastre întru neam.

Tu ești un trup al lumii de acum
Și suflet dintr-o mai târzie lume,
În care eu, ca nume și prenume,
Avea-voi, motivat, mereu un drum.

În trupul tău deja sunt un însemn
Ce, mulți vor spune, că-i firească cruce,
Deși noi știm că suntem în răscruce
Și chiar banalul clipei ni-i solemn.

Eu vin, cu felul meu, căutător,
Din avanpostul marilor redute,
De peste praguri rar de tot trecute,
Spre a mă ști, ca om, nemuritor.

Am străbătut prin Ceruri, drumul lung
Al trecerii pe margini de hotare,
Punctând adeseori, în calendare,
Clipa în care vis am să-ți ajung.

Nu m-am ascuns și nici nu mă ascund
Că vreau să știu mai mult decât se știe,
Sau că îmi ești o mare bucurie
Când te privesc simțindu-mă profund.

În lung și-n lat bat Cerul, bat Pământul,
Pe urma unei stele călătoare,
Înspre o lume grabnic viitoare
În care fapta-i una cu cuvântul.