vineri, 30 martie 2018

Zvon de împrimăvărare

Iată că intră-n drepturi primăvara,
Nimic nu se păstrează din ce-a fost,
Spre mai târziu mereu grăbește seara,
Nemaigăsindu-și, în lumină, rost.

Și noaptea, iarăși, înspre zori, se pierde,
Grăbită mult de stelele ce-apun,
La rândul lor seduse de un verde
Care promite-a fi un bun comun.

Iarna încearcă, încă, să oprească
Drumul ce-i mers, prin urme mari, de ger,
Ori arătând o lume pitorească
Cu forme din poveste și mister.

E însă în zadar, orice s-ar spune,
Chiar ploaia-i o dovadă și motiv
De-a dovedi că timpul se supune
Ideii de-a rămâne obiectiv.

El știe doar a pune față-n față,
Și nu e de mirare, nici banal,
Norii ce cad, în zori, ca val de ceață
Cu mersul său, firesc, atemporal.

Iarna mai ia mulaje înghețate,
Voind spre toamnă a-nvinovăți
Pe cei ce ne ucid cu mâini curate,
Mințind că vremuri bune vor veni.

Însă rămâne tot ce-i dat să fie,
Rămâne-n treceri vremea ce-a trecut,
Avându-și, prin firesc, o datorie
De-a nu se ști un act contrafăcut.

Și vine vremea care-i dat să vină,
Iar primăvara tot își intră-n rol,
Ceas după ceas, revine în lumină
Al vieții noi, mereu dorit, simbol.

joi, 29 martie 2018

Treaz, la mal

Ai apărut după atâta vreme,
Ca semn al începutului de an,
Când viața mea, pierdută-ntre extreme
Părea a fi, de gânduri, un morman.

Legede, de ar fi să mai apară,
Ți-ai regăsi prezentul ca trecut,
Uitând de timp, și de a lui povară,
În absolut al vieții prefăcut.

Dintr-un neant ce clipei hotărăște
Cum e să-și treacă pasul peste prag,
Fiindu-mi vis, mi-ai spus că-i omenește
La mal, când valuri bat, să mă retrag.

Val m-ai văzut... Văzând spre mai departe
Mi te-ai lăsat să știu că îmi ești mal,
Că nimeni, niciodată, nu desparte
Ceea ce e sortit a fi real.

Nici n-a contat ce pare să conteze,
În lumea-n care totu-i numărat
Și mult prea rar simțirile sunt treze,
Rebotezate fapte cu păcat.

Luând reper reala cutezanță
Mi-ai arătat că nu-mi voiești opriri,
Și pot privi, oriunde, cu speranță,
În libertatea unei mari iubiri.

Trăind printre damnări și anateme,
Într-o minune, totuși, mai speram,
Și-ai apărut, după atâta vreme,
Din amintiri în care te iubeam.

Încă mai am un timp de așteptare,
De zbateri și conexe întrebări,
Dar, apărând, îmi am deja răbdare,
Trăind sub vraja marii împăcări.

miercuri, 28 martie 2018

Eleganța prin sperjur

Nu mai avem cuvânt... Avem cuvinte
Să dăm motive marilor minciuni
Ce nouă ni le credem mari minuni,
Gândindu-ne la mersul înainte.

Avem idei, avem mereu dorințe,
Dar nu avem cuvânt... nici ceva sfânt...
Ne plângem uneori de neputințe,
Ni-i teama la-ndemână crezământ.

Lăsăm, cu multă trudă, să se vadă
Că ceva căutăm, dar nu prea știm
Acel ceva, cumva să-l și numim,
Ca să devină, într-un fel, dovadă.

Cuvântul e anexă și nuanță
Un împrumut, ca fond, unui moment
Croit pe un tipar de eleganță
Drept masca unui țel inexistent.

Dar câți mai sunt ce vor măcar să știe
De sunt ce sunt, ce-au fost, de unde vin,
Sau cum de văd paharul gol, nu plin,
Iar cartea doar un petic de hârtie?

Și câți nu-s crunt de beți, cu apă rece,
Câți nu se cred ca înzestrați cu har,
Sau câți nu cred că timpul care trece
Nu-i rău dacă se trece în zadar?

Dar dovedim, cu mult peste măsură,
Că faptele într-un altfel vorbesc,
Ba chiar și ies dintr-un normal firesc,
Și-s drum ușor, de la iubiri, spre ură.

Și, nunanțând, e vrut a da culoare
Cu iz de interes disimulat,
Ca și pornire pur întâmplătoare,
Caz special, cu totul izolat.

Promitem multe, fără de crâcnire,
Orice se-ajunge a fi bun promis,
Fie că-i faptă clară sau doar vis,
Filozofie simplă sau iubire.

În rest e simplă vorbă, vorbă goală,
Fără blazon, și fără de contur,
Ca și un rest de grabă socoteală
Ce-ndatorează viața prin sperjur.

marți, 27 martie 2018

Atemporala revenire

După atâtea vieți ai revenit,
S-a vrut o întâmplare să te cheme,
Știind că viața-mi duc aici o vreme,
Și-ntâmplător, cum zici, mi te-ai ivit.

Orice, în lume, poate fi posibil,
În lumea-n care vise ne apare,
Cu legea ei, ce-aici e o-ntâmplare
Și doar efectul ei este vizibil.

Ne-am hotărât... să spunem s-a-ntâmplat
Ca, arătând, că-i simplă bivalență,
Să ne dorim a vieții penitență,
Fiindu-i adevărul exprimat.

Și-ntr-un exces de-ncredere în tot,
Păstrându-te-n trecutele motive,
Ai hotărât, prin fapte distinctive,
Să-mi fii alături, să arăt ce pot.

Din lumi atemporale, sau din vis,
Sau univesuri cvasiparalele,
Chiar dacă m-ai privit, un timp, din stele,
Pasul ți-a fost, în viața mea, decis.

Multe de-au fost, sau prea puține-au fost,
Nu are relevanță, nu contează,
Cu mult mai mult, prin ceea ce urmează,
Venirii tale tu găsi-vei rost.

Îți amintesc, când tu nu-ți amintești
Că vremea de-a ajunge la iertare,
Lăsându-ne seduși de drumul mare,
Întru-mplinirea sorții omenești.

luni, 26 martie 2018

Dator de dor

Îmi este dor de tine... Nici nu știu,
De ce-n trezirea mea te știu departe,
De ce există timpul ce desparte
Și duce totul înspre mai târziu...

Simțire-mi ajung un corolar
De așteptări trecute de răbdare,
Cât încă eu mă mint că mi se pare
Cum timpul ni se trece în zadar.

Și îmi tot schimb al dimineții rost
Spre începuturi ce nu vor să-nceapă,
La fel cum nu vrea mintea-mi să priceapă
Că-i nu-i normal "va fi", ci doar ce-"a fost".

Ajung, și-așa, să-mi fie iarăși dor,
Măcar de primul pas, în fapt de seară,
Sau altul, la-nceput de primăvară,
Căruia-i sunt mereu, mereu, dator.

Se-ntâmplă, uneori, să mă închid,
În gându-n care se întâmplă lupte,
Între idei ce, totuși, se vor rupte
De cele ce trăirile-mi ucid.

Iar, alteori, încerc să-mi interzic
Rostirea de cuvinte despre lume,
Știind că ea, prin legi, ori prin cutume,
Îmi cere chiar și visul să-mi explic.

De vreau sau nu, și chiar dacă nu pot,
Caut să uit, ca formă de-mpăcare,
Că ziua e când mică, e când mare,
Doar eu rămân un om și nu-s robot.

duminică, 25 martie 2018

Inexplicabilul nimic

Mai scriu, din când în când... Mare mirare
Că pot să știu că eu mai și vorbesc,
Și nu mă tem de nici o întrebare...
Ce nu mi-o pun acei ce mă citesc...

Vorbesc din gând... Mai greu din amintire,
Din ele aș putea mai mult să spun,
Dar teamă-mi e de-o mare rătăcire
Absurdului prefer să mă supun.

Mulți nu mă știu, dar mare judecată,
Așa cum ei se cred, mie îmi fac,
Și-mi pun în seamă clipa lor frustrată
Crezând că-și au, lovindu-mă, un leac.

Iar eu vorbesc... Ei spun că nu e bine
Să îmi permit cumva să nu explic,
Dar mai ales când nu le prea convine
Că-n felul lor nu înțeleg nimic.

Mi se cam cer obscene amănunte
Despre simțiri, trăiri sau mici idei,
Sau despre gânduri fără sens, mărunte,
Acelea ce, obscure, n-au temei.

Despre ce sunt, în sensu-n care viața,
Mă ține-n brațe sau mă ține-n frâu,
Nu vrea să-ntrebe nimeni, toți sunt gheața
Ce lasă amorțirea în desfrâu.

Dar este drept... De ce aș vrea, și-aș cere,
Să fiu văzut ca om, nu cel ce scriu,
Când toți mă cred având, oricum, putere,
Din vers să-mi fac și casă, și sicriu?

sâmbătă, 24 martie 2018

Timp de antiprimăvară

Nu vrea să vină primăvara...
la câtă iarnă e în noi,
Oricât se duce-n noapte seara,
o tragem repede-napoi.

Vremii de noi deloc nu-i pasă,
știindu-ne nepăsători,
Că facem tot mai bună casă
cu norii mari, apăsători.

Spunem că nu se înțelege,
în ce tipare suntem puși,
Dar vrem și pentru vreme lege,
să-i fim și vremii trepăduși.

Ne ținem după calendare,
tot mai puțin privim spre cer,
Și ni-i cu mare supărare
când ne trezim cuprinși de ger.

I-am pune, parcă, bariere,
să fie după cum voim,
Grăbind-o din întârziere,
sau din grăbire s-o oprim.

I-am da, cerând să nu refuze
tot ce ne-ar fi fără folos
Ca să avem noian de scuze
când faptele ne ies pe dos.

Suntem pe drum și n-avem stare,
și nu știm cum să ne oprim,
Nimic nu-i cert, doar ni se pare
că viața, totuși, o trăim.

Dar n-avem timp... și stăm în pace
când ardem tot, chiar și pe noi,
Spunând că nu avem ce face,
chiar dacă mergem spre-napoi...