Prin voia ta

Nu știu cum ajungi ca amintire
În întâiu-mi gând de zi cu zi,
Și-mi devii motiv de regăsire,
Și mă simt grăbit a mă trezi.

Tot mai mult, în vis, în plină noapte
Caut drum mai scurt, să te găsesc,
Renegând păcatul unor șoapte,
Când ți-am spus, altfel, că te iubesc.

Zilelor mă plâng de neodihnă,
De vacarmul traiului grăbit,
Dor îmi e de nopțile de tihnă
Când simțirii Rai mi-ai dăruit.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

M-ai dorit, la ceasul dimineții,

Dar, mi-ai fost, cu zâmbet luminos.

Și tot spun că multe nu-s știute,
Clipelor în care doar aștept
Faptele ce ni se vor văzute
Ca și pași de drum continuu, drept.

Într-o lume veșnic schimbătoare
Unde totu-i fără de reper,
Te-ai ivit ca steaua căzătoare,
Doar că tu-ți aveai căderea-n cer.

Noaptea mea-n nesomn o văd cum trece,
Nu găsesc motive de-a dormi,
Toamna s-ar dori a fi mai rece,
Lângă tine cald, eu știu, va fi.

Te-ai lăsat să-mi fii un gând al vieții,

Te-ai lăsat să-mi fii un vis frumos,

Și vei vrea, la ceasul dimineții,

Dar, să-mi fii, și zâmbet luminos.

Aș vrea mai mult...

În noaptea asta, de ai fi cu mine,
S-ar face luminos al nopții cer,
Că rug ai fi, iar eu arzând în tine
Drept aș avea să îți devin reper.

Nu m-aș feri să cred în nemurire,
Lăsându-mă să știu că-ți sunt dator
Pentru atât de multa-ți dăruire
Reverberând un gând din viitor.

M-aș replia, mai rar, și doar ca formă,
Ca să privesc spre poarta dinspre rai,
Și-apoi să simt dorința ta enormă
De-am spune c-am trecut-o, prin viu grai.

Și când va fi să crezi în conjunctură
Prin fantezii să fii ceea ce vrei,
Uitând de limitări și de măsură,
Dând, prin iubire, visului, temei.

În limite, oricum, nu știu a crede,
De judecăți sumare-s depășit,
Cu tine, însă, n-aș putea prevede
Când totu-i convergent spre infinit.

Și cum nici ziua nu aș vrea să vină,
În seama ta m-aș da, și-al tău cuvânt
Ți l-aș privi ca rază de lumină,
Găsindu-mi, înspre ea, mereu, avânt.

Aș vrea mai mult... aș vrea o noapte-ntreagă
Să ne lăsăm mânați de-al vieții vis,
Și ritmul clipei viața să ne-atragă
Spre altă noapte-ntreagă-n Paradis.

Între roman și nodul gordian

Dacă e viața-ntreagă un roman
Cum zice orișicine despre sine,
Eu n-am pretenții, cred că mult mai bine
Sunt creionat de nodul gordian.

Între coperți se-nchide, printr-un gest
Tot ce se poate, prin concluzii, zice,
Și astfel înțelesul e complice,
Cu cel ce e, sau nu prea e, onest.

Sunt adevăr, dar mult prea complicat,
Pentru a fi cuprins într-o poveste,
Că cel ce-am fost, sunt încă cel ce este,
Venind din viitorul întâmplat.

Prin tot ce e ușor de urmărit
Sunt definit prin multele conflicte
Al libertății cu principii stricte
În care-am tot intrat dar n-am ieșit.

Iar de va fi o carte, scrisul meu
De adevăr va sta mereu aproape
Ca nu cumva uitarea să-l îngroape,
Și să mă-ngrop, printre uitări, și eu.

Însă mă-ntorc la nodul gordian
Știut fiind că mulți voiesc să-l taie
Și-l văd, de multe ori, ca și văpaie
Fiind, de fapt, copertă de roman.

Curând, ca dar

Curând am să te duc pe vârf de munte,
Când stelele vor coborî spre noi,
Să pot să-ți spun, cu lux de amănunte,
Cum vom trăi eternitatea-n doi.

Cunosc ce uneltiri se tot propagă
Dinspre ce-am fost spre ceea ce vom fi,
Mizând că pot miraje să ne-atragă
Și pot, la doi, speranța împărți.

Acolo însă unde doar lumina
Ajunge fără piedici, ca un gând,
Doar noi fiind, voi lua asupră-mi vina
Că nu ne-am întâlnit cât mai curând.

Sub cer senin, în razele de soare,
Mi te vei da ca dar nemuritor
Și-ți voi dar ca mugure de floare
Ce va-nflori în timpul viitor.

Vom coborî apoi pe vad de ape
În lumea cu povești fără suport
Ce, bănuind că ne suntem aproape,
Ne va vorbi de-al vieții disconfort.

Refugiul ne va fi la țărm de mare
Rebotezați de-al apei molcom val,
Sorocul devenind o întâmplare
Perfect lumesc, necontestat, normal.

Ideea spre-mplinire se va naște
Voită și dorită prin consens,
Fiindu-ne prilej de-a recunoaște
Că-mpreunarea vieții-și are sens.

Și iar va fi întoarcerea în lume,
Mutați deja în timpul viitor,
Îndatorați firesc acelui nume
Ce ni-l vom ști, pe veci, nemuritor.

Insomnie de tranzit

Cu insomnia mea eu fac pereche,
Predomină și sunt la voia ei,
Are aspecte noi deși e veche,
Și merge pe aceleași vechi idei.

Acum îmi este supraînarmată,
Nu pot deloc să mă-nțeleg cu ea,
Și cred acum că voi muri odată
Când gândul de-a dormi îl voi uita

Am un confort extrem, o libertate
De-a-mi face timp pentru orice nimic,
Deși nu știu deloc dacă se poate
Cu măsurarea lui să mă complic.

În zori, de multe ori, văd parcă iarnă,
Îngheață tot în viforele ei,
Când logica visării se răstoarnă,
Și decăderea are just temei.

Această insomnie parcă-i spadă,
Ce-mi face drum prin câmpul plin de spini
Ca, nedormind, să văd cum stau să cadă
Coroane ce au uitat de rădăcini.

Și n-am să dau această insomnie
Pe nici un fel de leac paradoxal,
Este a mea, mi se cuvine mie,
Trăind cu ea rămân mereu real.

Mi-a fost la fel cum astăzi văd că este,
Cu ea rămân cum trebuie să fiu,
Smintitul plin de minte, de poveste,
Și pedepsit mereu, de timpuriu.

Egalul din biografie

Mi-e rău, îmi e totuna, îmi e bine,
E tot ce pot să dau cuiva răspuns
Când mă întreabă ce mai e cu mine,
Sau mi se spune că sunt prea ascuns.

Încrâncenat în piatra de izbândă,
Transcriu cu calm povești din viitor
Și îmi ridic privirea tremurândă,
Simțindu-mă, scriind, tot mai dator.

Mă duc spre moarte noapte după noapte,
Accidentalul nu pot să-l exclud,
Prea bine știu că vor rămâne șoapte
Ce, prin copii, mereu am să le-aud.

Îmi e ființa-ntreagă încărcată
De umbra tutelarilor strămoși
Care îi cere minții să se bată
Cu cei absurzi, cu cei libidinoși.

În mine port materia stelară
Ce-a moștenit-o, știu, și tatăl meu,
Ca prin trăire și plăceri de fiară
Acestei vieți să fiu dator și eu.

Privirile mereu, mereu, mă-ncearcă
Prin spițele ce conturează roți,
Să vadă de sunt punte, pod, sau barcă
Între ai mei strămoși și-ai mei nepoți.

Când arc de curcubeu numesc femeia,
Și-o-ncarc cu roua ritmului firesc,
Reiterez, că-n Ceruri, odiseea
S-a definit cu rost real, lumesc.

Menirea mea în felu-acesta este,
Să fiu pentru urmași, și eu, strămoș,
Blazon în viitoarea lor poveste
Sacră de-acum prin gânduri de reproș.

Crucea mi-o port, și nu mă tem că lațul
E oboseala-n care mă tot scald,
Egale-mi sunt iubirea și nesațul
De-a ține fierul înroșit sau cald.

Indubitabila pornire

Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Oricât aș vrea cuvinte să nu spun,
Doar fapte îmi adun spre socoteală,
Doar fapte, în balanțe, vreau s-adun.

Îmi este clar, mai totdeauna, seara
Când visul îmi adoarme-n jar și scrum,
Și lumânării îmi topește ceara
Ca înspre tine să îmi facă drum.

Și tocmai drumul, lung fără oprire,
Ce ni-l avem, ani mulți, de-acum, de mers
Îmi domolește gândul de grăbire,
Lăsându-mă să-l știu deja premers.

De după noaptea care abia trece,
Când zorii se transformă-n plină zi,
Mi-e dor cu tine clipa a-mi petrece
Și-apoi spre munți să plec într-a-i urni.

Din amănunte ce pot fi reale
Adun idei ca piedică să-mi pun
Și să-mi consum în fapte marginale
Dorințe ce-aș voi să ți le spun.

Nu-i mă-ndoiesc, și-i greu, într-o idee
Să pun simțiri și gânduri, la un loc,
Mai simplu, cred, că vieții îi ești cheie
Și-mi ești reper de drum înspre noroc.

Al vieții pol, din umbre-ntunecate
L-ai dus încet, prin tine, în lumini
Prin clipele plăcerii implicate,
În rostuirea pașilor divini.

Viața e simplă, însă-i radicală,
Este la fel de bine rai sau iad,
Că te iubesc nu-ncape îndoială,
Sunt, faptele, realității, vad.