Atât de tristă... Cât ai adunat,
În vieţi de-acum sau vieţi de mult trecute,
Idei ce bat la porţi necunoscute
Şi sunt fărădelegilor păcat?...
Întreb, cumva, şi nu cer un răspuns,
Aşa cum spun că tu eşti minunată,
Venită dintr-o lume de-altădată,
Ce azi nu are loc îndeajuns!
Chipul ţi-l văd, nu văd nimic mai mult,
Dorinţa însă creşte şi tot creşte,
Şi parcă nicidecum nu se opreşte,
Gândul tristeţii tale de-l ascult!
Devin aşa mai mult întrebător,
Cu mult mai multă râvnă-n căutare,
Ţintind spre nevăzutele hotare,
Simţindu-mă trecutului dator.
De unde mai adui şi unde-o ţii,
Aş vrea să fii cea care vrei răspunde,
Sau eu, în viaţa ta să pot pătrunde,
Când înspre zori, s-adormi, tot întârzii.
Acum rămas îmi este să constat
Că te găsesc în rândurile-mi scrise,
Deşi n-au fost din viaţa mea transcrise,
În viaţa ta sunt teme, pe curat.
Atât de tristă... Sufletului bun
Cenuşa îi e dată, să renască,
Şi tot din ea ca floare să-nflorească,
Când însuşi timpul pare-a fi nebun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu