Demers de dor

Mi-e dor de-aţi spune multe

din cele ce n-am spus,

Gândind că nu e vremea

pentru cuvinte-n plus,

Acum, când eşti departe,

mă doare c-am tăcut,

Şi de atâtea gânduri,

în ele am căzut.

Nu prea mai am cuvinte,

le simt deja confuze,

Vor doar să te găsească,

să poată să se scuze,

Că s-au vândut tăcerii,

că n-au avut putere

Să nu se mai ascundă

sub faldul de durere.

Mă-ncumet să te caut

pe undeva prin cer,

Prin umbre de-ntuneric

şi valuri de mister,

Păşesc prin lumi astrale,

sperând să te găsesc,

Eşti visul ce separă

absurdul de firesc.

Şi-aş vrea găsi o cale

să pot și înţelege

Secretul întâmplării

ce-i mai presus de lege,

Prin taina nemuririi,

iubirii fără moarte,

Să-mi fie desluşită

plecarea ta departe.

Te ştiu având curajul

de-a alerga prin veac,

De-a căuta prin toate,

de-a fi tu însuţi leac,

Mirajul ce-mi dezleagă,

în taină, orice gând,

Şi-mi dă odihnă nopţii

când mai adorm plângând.

Mi-e dor de-a ta privire

ce căuta spre stele

Când îţi lăsai speranţa,

tacit, dorinţei mele,

Şi nu-ţi lăsai cuvântul

strivit între nuanţe,

Punând în rugăciune

reale circumstanţe.

Chemarea-mi e aceeaşi,

speranţele la fel,

În multa-mi aşteptare

acum mă mai înşel,

Când timpul scrie pagini,

eu stau, şi scriu un vers

Mergând spre înainte,

într-un firesc demers.