Imposibil comun

Ca să devin un simplu ins, comun,
Eu, recunosc, nu am deloc răbdare
Nici nu am timp principii să-mi impun
Gândind, pentru răspunsuri, o-ntrebare.

Cu lauda deșartă nu-s amic,
Și nu am gestici oarecum teatrale
Când e, generic, fapte să explic
Ori marile-mi erori, în fapt, banale.

Nu știu cum e-nălțimea să o-ncerc
Clădind un eșafod în adâncime,
Mirându-mă că umbra unui cerc
Nu este punct pe I, ori profunzime.

Din vremea când voitul anonim
Nu s-a putut să stea prea mult cu mine,
Am înțeles că nu pot să-mi reprim
Un dat ce-i dat și nu de mine ține.

Ceea ce sunt n-am cum să nu rămân
Chiar dacă vreau, oricât, cu stăruință,
Destinului nu-i sunt deplin stăpân,
Nici nu mă lupt pentru așa voință.

Am reparcurs un drum, nu pot să neg,
Ieșind dintr-a impunerii tutelă,
Ca să mă știu ca adevăr întreg,
Pe post de cercetaș și santinelă.

Ideea că pot fi un ins comun,
A devenit, fără să vreau, caducă,
Și nu mai am putere s-o impun,
Nimeni, nimic, nu poate s-o inducă.

Înscris pentru detractori

Voi detractori ce mă priviți cu ură
Și credeți că mă știți într-adevăr,
Dedați-vă la acte de cultură,
Nu-mi mai luați ideile-n răspăr.

Nu v-am cerut, în nici un fel, părerea
Nici ajutorul nu vi l-am cerut,
Am acceptat să tot păstrez tăcerea,
Când m-ați lovit, oricât m-ar fi durut.

Îmi reproșați idei principiale
Și faceți referire la respect,
Găsindu-mă cu gânduri imorale,
Irealist, de multe ori suspect.

Firesc ar fi, cu multe argumente,
Să tot arăt că voi smintiți idei,
Coroborând consensuri indecente
Cu rațiuni lipsite de temei.

Vă știu blazați, cu ifose și toane,
Râvnind mereu să fiți recunoscuți
Ca și model de flamuri și blazoane,
Și-n firmamente să vă știți văzuți.

Acum doar scriu, și las cuvinte scrise
Ca mărturii spre vremea de apoi,
Când veți ajunge termene prescrise,
Maculatură, bună la gunoi.

Căci va veni, normal, o altă vreme,
Cu întâmplări ce nu se vor opri
Sub semnul unor false anateme
Ce încă pot pe mulți a-i năuci.

Azi voi vorbiți și v-arătați la față,
Punându-mă-n erate, ca destin,
Configurând, cu mintea voastră creață,
Ideea că-s, prin lume, clandestin.

Am să vorbesc... lăsa-voi multe spuse,
Și veți afla ce azi n-aveți habar,
Ca făcători de gânduri presupuse
Jucând la cacialma, jucând murdar.

Cuvintele, eu nu le voi alege,
Nu le voi face aură sau drum,
Dar se vor face literă de lege
Punând la zid ce faceți voi acum.

Schimbata schimbare

Constat, uimit, că viața se tot schimbă,
Că omul e în sine schimbător,
Iar vorba fără graniță se plimbă
Schimbată prin voința tuturor.

Vin cereri de-nțelegere firească
A ceea ce nicicând n-a fost firesc,
Și nici nu stă în firea omenească
Trăirea într-un fel neomenesc.

Și se tot vor idei mereu uitate,
Puse în seama unor sensuri vechi,
Ce-n mod firesc se vor altfel, schimbate,
Având complementare legi perechi.

Îmi este greu, îmi e cu neputință
A fi credul, slugarnic și docil,
Să mă dedau, grăbit, cu bună știință
Preceptului de patos versatil.

Cuvântul spus devine, prin uitare,
Pumnal întâi, apoi un bumerang
Nepăsător la zvonul de schimbare,
La decăderi ori la urcări în rang.

Nimic nu-i nou, dar sunt schimbate toate,
Sunt răsucite, date peste cap,
Mai peste tot se pune bețe-n roate,
Iar cinstea e deja un handicap.

Zâmbesc amar, privesc spre mai departe,
Și văd un orizont întunecat,
Absurdul joacă simplu, pe o carte,
Că și schimbarea are rost schimbat.

Rebel de dor

Nu știe nimeni cât îmi e de dor
De simplitatea vieții ce trăiește
Prin omul ce pe sine se privește,
Simțindu-se, și vieții lui, dator.

În minte timpul e văzut cu rost
De-a măsura ceva ce-n formă trece,
Și de-a mai spune că o vreme rece
Venind, va pune-n drepturi pe "a fost".

În vise prind, ca din neant, contur,
Dintr-un trecut al lumii viitoare
Ce mi-a rămas, cu împliniri, datoare,
Realități ce-s clar fără cusur.

În mod real altceva este clar,
Mintea reface vise nevisate,
Și pune-n întâmplări neîntâmplate
Neobosita trecere-n zadar.

În lupte intră gânduri fără sens
Când tot mereu încearcă să compare
Ceva ce-i mic însă-i văzut ca mare
Prin logica absurdului consens.

Iar ceva mare, când văzut e mic,
În ochii celor lacomi de putere,
Reproșul vrea reduceri la tăcere
Găsind cuvântul mare inamic.

Nu-s bune multe, este mult plea clar,
Și luptele-s, în gând, omniprezente,
Se-ntorc idei, fugind de argumente,
Dorințele se-ndeplinesc barbar.

Oricât se-ntâmplă totul în alt fel
Și cât de mult sunt toate complicate,
De multu-mi dor ajung să-mi fac păcate,
În contra vremii sunt, constant, rebel.

Reverberări în șanse

Îmi las și azi să am ultima șansă
De-a regăsi un gând ce-l știu pierdut
În vremea unui necuprins trecut
Ce încă vrea să-și aibă rol de transă.

Mă rup ușor de visele ciudate
Ce-mi dau idei din vremuri care-au fost,
Punând accent pe fapte fără rost
Și evidențe mult denaturate.

Cu forța ce ucide-n disperare
Petrec un vis la porți ce s-au închis
Ca nu cumva, crezându-se abis,
Să-și vrea ascuns misterul în mirare.

Simt și resimt ciudata umilință
Iscată de un gând istovitor
Pe care cândva, mi l-am vrut decor
Și-acum îmi e îndemn și-mi e dorință.

Motiv nu am să spun că e normală
Vorba cu rost de prag ori de baraj,
Că-mi este fapta un firesc limbaj
Ce-mi face viața, întru tot, reală.

Mai dau o șansă, fără-mpotrivire,
Tendinței de-mplinire prin destin,
Neascunzându-mi gânduri care vin
Dinspre reale sensuri de-mplinire.

Imprimeu de ploaie

Plouă mereu și iar mă simt, ciudat,
Că nici o clipă nu mi se cuvine
În vremea ce, fără s-aștepte, vine...
Din tot ce pare-a fi neîntâmplat...

Privirile mereu îmi fug în gol,
Și tot aștept o primăvară nudă
Cu roua ei și iarba-i nouă, crudă,
Ce fi-va, vieții, leagăn și simbol.

Și orologiul parcă merge șchiop
Iar minutarul, îmbrăcat în zeghe,
Stă nopții, fără temere, de veghe,
Cu gândul la al stelelor potop.

Piciorul prins în spini de trandafiri
Aleargă înspre boabele de rouă,
Mult doritor de zori de viață nouă
Și regăsirea unei mari iubiri.

Eu încă port speranţe-n buzunar,
Fără să număr trecerea de vreme,
Chiar dacă emblematice dileme
Se vor doar zbateri mari și în zadar.

Până spre zori, sunt sigur, va fi frig
Chiar vântul, în pornire, fi-va rece,
Însă apoi grăbit va fi să plece,
Găsindu-și fuga un real câștig.

Acum, prin ploaie, umbrele se trec
Păstrându-și o amprentă anonimă
Ce pașii, în grăbire, o imprimă
Spre evitarea unui nou eșec.

Setea dimineții

Umple-mi paharul... pune elixir
Din zvâcnetul trăirilor cu mine,
Îți este ție bine, și îmi este bine...
Nu te mai miri, nici eu nu mă mai mir...

Idei tot am... și îți tot dau idei
Din lumea-n care viața-i trecătoare
Și-n care, ce se naște, grabnic moare,
Dând clipelor un fals, absurd, temei.

În miez de noapte cerul să-ți cobor
Să vezi mai mult și să nu-ți fie teamă
Când rostul nopții visele îți cheamă
În fantezii cu sens hotărâtor.

Pământul ars de al urii mare val
Deja e gol și goliciunea-i doare
De-aceea poate-ți cer ca și favoare
Mal să devii căderii-n anormal.

Fie-mi, acum, izvorul ce, tăcut
Uită să stea, se lasă curs în pripă
Când eu făcând, de dragoste, risipă
Mă simt umbrit de propriul meu trecut.

Acum, pe pragul altei tinereți,
Mi-e setea ascuțită ca o lamă,
Nu-ți mai găsi motiv de altă teamă,
De parcă ți-ai avut-o-n multe vieți.

Dă-mi zorii, mângâindu-mi primul gând,
Lăsându-ți trupul orizont de vise,
Cu fantezii de căi firesc deschise,
Ce fapte pot fi, repede, oricând.