Când mor părinții...

Când mor părinții mulți se-arată-n sine
Plin de dureri și mult înlăcrimați,
Și i-ar dori trăind înspre mai bine,
Spre a se ști cu toate împăcați.

Dar s-a ajuns a fi un act de scenă,
Ca să se-ascundă pasul următor,
Când intră interesul în arenă
Uitând de morți și de dorința lor.

Când mor părinții, se aleargă-n pripă,
Spre a avea câștig din truda lor,
Spunându-se că nu e de risipă,
Spunându-se c-așa e mai ușor...

Se scoate tot, din casa lor afară,
Nici nu cobtează ce a fost frumos,
Trecutul este parcă de ocară,
Uitarea lui se vrea cu mult folos.

De după cum e legea din vechime,
Și-atâtea generații s-a păstrat,
Bine ar fi, privind cu profunzime
Îndemn să fie, cum a fost lăsat:

Când mor părinții, nu le vinde casa,
Ceva ce lor le-a fost, ca Raiul, sfânt
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.

Nu alerga, după averi, în goană...
Mai dă, de Paște, pe pereți, cu var
Păstrează-i albi, curați ca o icoană,
Ca tot trecutul să îți fie clar.

Scoate degrabă apa din fântână,
Să-i primenești izvorul cam secat,
Și amintește-ți când mergeai de mână,
Pe ulițele satului uitat...

Pe paturi pune scoarțele din lână,
Să-ți amintească joaca de copil
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Ca să-nțelegi ce-nseamă-a fi util.

Aprinde lampa, candela de seară
Adu-ți aminte vremuri ce au fost,
Când așteptai ca luna să răsară
Să poți avea visării adăpost.

Și lasa-te-n visare peste noapte,
Să simți al mamei gest mângâietor,
Văzându-ți tatăl care, pus pe fapte,
În zori, spre drumuri, e cutezător.

În zori, când te trezești, o lumânare
Pe la mormânt te du să o aprinzi,
Și, cu un simplu gest, de închinare,
Arată-le de ce nu vrei să vinzi.

Și ține minte casa părintească
E locu-n care timpu-l poți opri,
E vatra-n care vița strămoșească
A învățat că poate nemuri.

Cîntec pentru tine

Ca să-mi uit căderea într-un niciodată,
Îngenunchi în faţa măreţiei tale,
Lupt cu învăţata-mi, grea, prejudecată
Ce mă tot aruncă în idei banale.

Prind în mîna-mi rece inima ta caldă,
Chiar cu ceva teamă te privesc în faţă,
În privirea-ţi blîndă lacrima se scaldă,
Şi îmi e trezirea, zi de zi, la viaţă.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte,
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut,
Tu îmi eşti detaliu, fără amănunte,
Şi-mi eşti viitorul timpului trecut.

Îmi pun jar pe suflet să-mi robesc mîndria,
Uşurîndu-mi drumul pînă sus, la stele,
N-am nimic în mine, tu îmi eşti tăria
Doar cu-a ta putere morţii-i pun zăbrele.

De-mi pleca-voi capul, nu-l plec sub secure,
Doar sub pasu-ţi moale, să nu calce-n tină,
Chiar şi sub povara viselor obscure,
În neguri de vreme, tu-mi eşti zi senină.

Te sărut pe tîmplă, te sărut pe frunte,
Te sărut pe buze, ochii ţi-i sărut,
Fără tine lumea n-are amănunte,
Ar trăi prezentul ca un lung trecut.