Directa recunoaștere

De multe ori ți-am spus... dar nu direct
De cum va fi să-ți fie mersu-n viață,
Altfel găseam ca lipsă de respect,
Fiind ideea mult prea îndrăzneață.

Te zbați, și-i greu, se vede că te zbați,
Se bate-n loc dorința de-a răzbate
Și pașii sunt de drumul drept strâmbați,
Voindu-și o deplină libertate.

Drumul se face lung și tot mai greu,
Fără de timp sau locuri de odihnă,
Și-așa cum dat îmi e să ți-l văd eu
În zbucium îți va fi, nicicum în tihnă.

Acum m-am hotărât, și-ncerc să-ți spun,
Cum poți urma doar calea ce ți-i dată
Și neratând momentul oportun
Să ți se schimbe viața dintr-odată.

Un simplu pas, direct și hotărât,
Uitând de întrebări fără valoare,
De cerul ce, spre seară, mohorât
Te va voi spre el căutătoare.

E timpul, numai noi, și neștiuți,
Să ne avem, trăind visând, o noapte,
Plini de idei, dorințe și virtuți
Cu grabă-n repetări de stări și fapte.

Eu sunt turnanta gândului hoinar
Ce caută o umbră și-n lumină
Și-n îndreptarea lui eu sunt acar
Spre a te ști frumoasă și senină.

Că nu ți-am spus, e drept, sunt vinovat,
Acum depinde totul doar de tine,
Acum mă simt cu mine împăcat,
Alegerea doar ție-ți aparține.

Rătăcire-n împărțire

Simt viața cât îmi e de împărțită
De parcă-s trăitor de mii de ani,
Pe o anume cale rătăcită
Mereu printre fățarnici și profani.

Nimic nu-i nou, îmi spun, tăcut, sub soare,
Nimic nu e, în făptuiri, schimbat,
Doar vieții i se dă, altfel, valoare,
Și întâmplării rost absurd, ciudat.

Am fost copil... De-atunci sunt multe spuse,
Nici nu mai știu de-a fost întâmplător
Sau gândul printre vise răzbătuse
Și povestea ceva din viitor...

Azi multe cred că-mi sunt necunoscute
Doar făptuit ajung să spun că știu,
Dar tot acele vrute și nevrute
Ajung să se-mplinească-ntr-un târziu.

De sus în jos merg căi de coborâre,
Cu mers ușor și mai mereu grăbit,
Bazat pe o absurdă hotărâre
De-a pune preț pe tot ce e gândit.

Eu, de-am gândit, nu pot să am de știre,
Și nici habar nu am cât am urcat,
Dar rezultatul, azi, prin împărțire
E-atât de mic și greu de-aproximat.

De jos în sus mi-am dus mereu privirea
Și n-am putut, cu timpul, să mă schimb,
Ca simplu om să-mi împlinesc menirea,
Cândva, prin nemurire, să mă plimb...

M-am împărțit și viața, mi-e-mpărțită,
Mi-a mai rămas puterea să constat,
Și spun, gândind, că-i calea rătăcită
Dar simt că totul e cum mi-a fost dat...

Psihotice valori

În circuitul de valori al zilei
Azi intră întrebări ce n-au răspuns
Și stă iubirea sub povara milei
Voindu-se, așa, îndeajuns.

Similitudini fără nici o formă
Ajunse sunt să fie drum ales
Principiului ce se dorește normă
Pentru al lumii mers înspre regres.

Numite sunt, idei absurde, sfinte,
Și-i valoros tot ce e pur import,
Fiind exclus și simțul din cuvinte
Rupt de context, văzut ca disconfort.

Recursul cu atacuri la persoană
Catalogat e astăzi ca reper
Concluziei că specia umană
Deține monopol și-aici, și-n cer.

Cuvântul dat e sens ce n-are miză
Când nu vizează preț material,
Doar bun mai e minciunii, ca deviză,
În clar consens cu tot ce-i ireal.

Nimicuri de doi bani, ori simple poze
Cu-nvățături de simplu travesti,
Se dau drept tratamente la psihoze,
Și chiar măsuri ce pot redefini.

Forma-mprumută, regresând, cuvinte,
Și definește tot ce e schimbat,
Ca valoros și plin de-nvățăminte,
Universal și monopolizat.

Fără excese

Ce rost ar mai avea să-ți spun cuvinte,
Din care să mă știi cuprins de dor,
Acum când zorii zilei iau aminte
De cum ne-avem un gând dezrobitor?

Firescul e deja cuprins în fapte
Cu iz de adevăr fără cusur,
Ce dă contururi miezului de noapte
În care-ți tot spuneam c-am să re fur.

Clipele trec și-și au însemnătate
Prin tot ce dau trăirii în comun,
Când, ce-i lumesc, din piatră seacă scoate,
Idei ce-n mod direct se suprapun.

Mă simt altfel, o zi altfel începe,
Ideile au tot mai mult temei,
Pot, adevăruri mari, din plin, concepe,
Ca ziua, cu dorințe s-o închei.

Mă vezi tăcut... Privirea doar vorbește,
Și multe ar avea de povestit,
Însă-n privirea ta se tot oprește
Să-ți ai, în voie, visul împlinit.

Cuvintele au rost, dar și tăcerea
Spune mai mult din clarul înțeles
Al gândului ce-și are, iar, puterea
De-a depăși meschinul interes.

În noapte te-am furat, fără să-mi pese
De cei ce se gândeau că-i în zadar,
Ca liberi de meschinele excese
Să ne trăim ca foc arzând, nu jar.

Puține spun, nu am mai multva spune,
Cuvintele au rost tot mai puțin,
Faptele sunt fireasca rațiune
A unor vremuri noi ce, grabnic, vin.

Alegeri printre înțelegeri

Existăm într-al vieții tumult,
Prin eterna, concreta idee,
Eu bărbat, tu, firește, femeie
Un întreg definit de demult.

Unii spun că există mai mult,
Alții văd existând prea puține,
Iar absurdul pe drumuri ne ține,
Și ni-i traiul cu totul ocult.

Tu ești gând ce îmi spui că-l gândesc
În atât de complexa-mi prezență,
Ce-n concret e multipla valență
A speranței de rost omenesc.

Eu dorindu-mi să simt că trăiesc,
Sunt mereu dependent de-o-ntrebare
Ce își are porniri din mirare
Că-mi tot vine să-ți spun "Te iubesc!".

Sunt atâtea principii și legi
Ce dau sens noțiunii de bine,
Însă vieții mai mult îi convine
Ceea ce, tu, trăind, înțelegi.

Poți oricând, dacă vrei, să mă negi,
Cum, oricând, poți să mergi înainte,
Printre fapte și printre cuvinte,
Dreptul tău e, oricum, să alegi.

Aparențe și carențe

"Minciuna stă cu regele la masă"...
Versul e vechi, doar oamenii sunt noi,
Acum ea stă în prag la orice casă
Sub preș e adevărul... e gunoi...

Pe sub umbriri cărări umblarea face,
Și plângerea e algoritm urmat,
Când minții adevărul nu-i dă pace,
Lăsând vederii pasul mult săltat...

Intră-n poveste vrute și nevrute
Și-anonimatul unui timp pasiv
Ca să se vadă fapte nevăzute
Într-un amestec fad și evaziv.

Capra și varza bărcii îi sunt rude,
Iar planul lor este cu drept divin,
Doar șipotul de ape îl aude,
Lăsându-i sensul, întru tot, meschin.

Stă, împreună cu minciuna, frica
Dându-i motiv să nu se dea de gol
Tot amintind cât ustură urzica
Oricât e învelită-n staniol.

Și vin în juru-i multe aparențe
Dând mucavalei rol de paravan,
Mizând pe momentanele carențe
Ale acestei lumi cu trai în van.

Se tot vorbește mult de argumente,
De rolul lor în sens de timp pierdut,
Și umbre ce tot aranjamente
Redecorând al faptelor trecut.

Nimic nu-i nou, se minte, se tot minte,
Se jură strâmb și vorbește mult,
Mereu aduse-n joc sunt cele sfinte,
Iar adevărul e numit incult.

Momentul de-ncercare

De mult am spus, de foarte multă vreme
Că m-am născut să fiu nemuritor,
Sedus fiind de marile extreme
De marile iubiri, de multu-mi dor.

Acum urmează marea încercare
A celor ce din umbre au împuns
Și motivând a vieții lor chemare
Piedici mi-au pus, voindu-mă ascuns.

Nu îmi permit să mai păstrez tăcerea,
Nu sunt în stare să mai fiu tăcut,
Și nici să trec mai multe cu vederea,
Să fiu, cu bună știință, prefăcut.

Nu urmăresc, nicicum, ceva anume,
Însă presimt că iarăși sunt țintit,
Cu vechi idei ce vor să mă consume,
Să vreau să dorm, crezând că-s obosit.

Acum spun iar, dând, oarecum, de veste
Celor ce cred că am uitat ce-am spus,
Sau celor ce vor spusa să-mi conteste,
Că uită să privească și în sus.

Cu val de foc și râuri mari de ape
Se vor ivi-n curând ai zilei zori,
Când, cei ca ei, nu vor putea să scape
Dându-și pe față marile orori.

Se vor trezi, mânați de amintire,
Spre timpuri ce, prin ură, le-au pierdut,
Trăind așa cum dat le e prin fire
Concretul plin de golul absolut.