Setea dimineții

Umple-mi paharul... pune elixir
Din zvâcnetul trăirilor cu mine,
Îți este ție bine, și îmi este bine...
Nu te mai miri, nici eu nu mă mai mir...

Idei tot am... și îți tot dau idei
Din lumea-n care viața-i trecătoare
Și-n care, ce se naște, grabnic moare,
Dând clipelor un fals, absurd, temei.

În miez de noapte cerul să-ți cobor
Să vezi mai mult și să nu-ți fie teamă
Când rostul nopții visele îți cheamă
În fantezii cu sens hotărâtor.

Pământul ars de al urii mare val
Deja e gol și goliciunea-i doare
De-aceea poate-ți cer ca și favoare
Mal să devii căderii-n anormal.

Fie-mi, acum, izvorul ce, tăcut
Uită să stea, se lasă curs în pripă
Când eu făcând, de dragoste, risipă
Mă simt umbrit de propriul meu trecut.

Acum, pe pragul altei tinereți,
Mi-e setea ascuțită ca o lamă,
Nu-ți mai găsi motiv de altă teamă,
De parcă ți-ai avut-o-n multe vieți.

Dă-mi zorii, mângâindu-mi primul gând,
Lăsându-ți trupul orizont de vise,
Cu fantezii de căi firesc deschise,
Ce fapte pot fi, repede, oricând.

Absolut, extrem...

E noaptea mult prea scurtă și fierbinte
Dar nu mă-ntreb de ce nu pot să dorm,
Te simt pornită... momentan cuminte,
Însă cu dor extrem, imens, enorm...

În ochii tăi se-ntunecă devreme,
Dar miezul nopții vine prea grăbit
Și graba umple clipa cu probleme
Ce tot rămân când noaptea-i pe sfârșit.

De când mă știi, gustându-te într-una
N-ai vrut nici tu un altfel de temei,
Și-ai mers până la capăt, totdeauna,
Dându-mi mereu motive și idei.

Nimic din ce-i real nu mă surprinde,
Atâtea întâmplări devin atu
Acelui foc ce tainic se aprinde
Prin simplul fapt că suntem... eu și tu.

În mine am porniri fără oprire
Porniri mereu se simt în trupul tău,
Din fapte trec direct în amintire
Ducându-ne-n uitări tot ce e rău.

Alternativ, penumbră și lumină,
Drum îmi arăți spre cel mai tainic loc
În care-ajuns fiind, mă simt de vină
Că sunt grăbit și uit de al tău joc.

Și-așa mă știi cu tine, și în tine,
Amprentă întru tot ce-i de făcut,
Ca-n tot ceea ce mie-mi aparține
Tu să devii firescul absolut.

Singur, străin...

Puțini sunt cei ce-ntreabă despre mine,
Puțini mai știu ce e adevărat,
Nici chiar sintagma nu-mi mai aparține,
Sunt un străin, uitat, însingurat...

N-am timp de-a mai privi într-o oglindă
Pe unde drumul vieții m-a tot dus
Și cât a vrut, din fapte, să cuprindă,
Ducându-mă în jos și iar în sus.

În jos văd lumea fără de cuvinte,
Și îmi permit să fiu un visător,
Dându-mi motiv să spun ce-mi vine-n minte
Știind că-i sunt, cu amintiri, dator.

Și mă revăd în vise de-altădată,
Puțin altfel, dar prea puțin schimbat,
Fixat de mici detalii, prin erată,
În riscuri ce mereu mi-am asumat.

În sus privesc o vreme viitoare
În care nu mă tem că pot s-ajung,
Chiar și cu pietre prinse de picioare,
Sau condamnat la un exil prea lung.

Și sunt pe-acolo, eu, fără tăgadă,
De mulți uitat, de mulți descoperit,
Văzut de cei ce vor mai mult să vadă,
Prin limite tinzând spre infinit.

Însă acum, sunt semn de întrebare
Ce pare-a fi nu ramură, ci spin,
Ideii ce, prin izul de-ntâmplare,
Îl face, pe cel singur, un străin.

Uniți pe eșafod

Puși amândoi pe-un eşafod de flori,
Suntem veniți din viața viitoare,
Și-amenințați de iarnă și ninsori
Ne îngropăm în fapte-ntâmplătoare.

Târziu, acum, că Dumnezeu te-a vrut
La margini de-ntâmplare deportată,
Ca-n déja-vu, mi-ai fost de la-nceput,
O amintire, în idei, sculptată.

Ne căutam oricât ne-am depărtat,
Fără tine nu ştiam ce-nseamnă
Că rodul vieții e, real, bogat,
La trecerea din vară înspre toamnă.

Clipe ce-au fost în grabă au trecut
De parcă date-au fost înspre uitare,
Sau dat a fost ca-n timpul ce-am pierdut
Să ne-amintim, de noi, prin întâmplare.

Prin fiecare cer te-am căutat
Cerând la întuneric socoteală
Și-n con de umbră chiar m-au exilat,
Cu vină mult prea multa-mi îndrăzneală.

Azi ne suntem uniți de-același vers
În drum spre altă viață, viitoare,
Un drum ce nu se poate a fi șters
De fața lunii-ntoarsă după soare.

Cortina ca hotar

Se sting lumini și ridicăm cortina,
Și-n fața voastră suntem doar artiști,
Ce își asumă, pentru vorbe, vina,
Când râd oricât ca voi să nu fiți triști.

Suntem cei care viața lor și-o lasă
Făcându-vă din gânduri să ieșiți
Uitând de toate câte vă apasă,
Și altfel orizontul să-l priviți.

Vorbim cu noi în pauzele scurte
Mai mult de voi, cât mai puțin de noi,
Culisele ne sunt a casei curte
În care, doar murind, suntem eroi.

Și ne întoarcem, rând pe rând, pe scenă,
Cu rol sau doar ca parte din decor,
Chiar dacă știm că unii, fără jenă,
Pun etichete vieții de actor.

Suntem actori veniți în fața voastră
Cu-n rol deja de alții stabilit,
În nici un fel în rol nu-i viața noastră,
Ea-și intră-n rol la timpul cuvenit.

Pe scenă timp avem de multe glume,
Sau poate chiar să izbucnim în plâns,
Chiar fără de motiv, ceva anume
Din universul clipei, mult restrâns.

Cotina cade însă... totuși cade,
Intrăm în viață și ieșim din rol,
Ne regăsim în multele-i fațade
Fără scenarii, fără staniol.

Întrebătător de tine

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Și nu întreb cu gândul la răspuns,
Răspunsul, întru tot, îmi aparține
Însă nu am de ce să-l țin ascuns.

În plină zi, dar chiar și-n miez de noapte,
Oricât pot eu, în taine, să pătrund,
Prin vorbe uneori, mai mult prin fapte
Mă faci să văd mai larg și mai profund.

Când liniștea mi-o simți a fi sumară,
Pierdut fiind în colburi de idei,
Dorindu-mă, faci stele să răsară
Și-mi pui, în gând, al rostului temei.

Iar dacă rătăcesc privind spre stele
Căutător al unui vag reper,
Te lași umbrită mult prea mult de ele
Ca să-mi arăți cum pot ajunge-n cer.

Spunându-ți des că-mi este dor de tine,
Nu te arăți mirată că îți spun,
Dar sugerezi că vremea care vine,
Trăind-o, ne va fi un bun comun.

Simțind când mă înfrânge depărtarea
Și-n jocul irealului mă prind,
Mă lași să știu că-n tine-i așteptarea
Să pot o torță-a vieții să aprind.

Când nu-mi găsesc o cale de-ndreptare
Al gândului ce fuge spre trecut,
Tu-mi ești reper prin semnul de-ntrebare
Distinct prin mersul lui spre absolut.

De ceva știu, dar nu în întregime,
Tu vii cu ce-i al tău, întregitor
Din Cerul tău, din altă înălțime
Ca eu să fiu, mai mult, căutător.

Te-ntreb ce-aș face eu fără de tine,
Dar întrebării nu îi am răspuns,
Ești darul ce, gândesc, mi se cuvine
Și-mi ești, așa cum ești, îndeajuns.

Netimp și timp

Timp nu mai am de nici un fel de ceartă,
Am însă timp de tot ce pot să fac,
De drumul ce nu vrea să se despartă
De cel ce am să fiu pe prag de veac.

E mult prea multă vorba spre derută,
Absurdul ne consumă, brusc, pe noi,
Că nici o împăcare nu e vrută,
Iar vorbele sunt pline de gunoi.

Se ofilesc ideile frumoase
Și putrezesc tendințele din vis,
Un frig al urii ne pătrunde-n oase,
Adus din noaptea marelui abis.

Nici o speranță morții nu rezistă
Când vorbele se vor a biciui
Puțina toleranță ce există,
Recalibrată-n minus zi de zi.

Iluzia orgoliului dă iama
Prin liniștea firescului normal,
Pe față dându-și, mai apoi, arama,
Fixată între pizmă și scandal.

Și-ntr-un final continua zăbavă
Într-un același punct devine ac
Cu vârful plin de boală și otravă
Ce doar prin moarte își găsește leac.

Timp încă am, dar nu am timp de ceartă,
Destul de multe-n urmă am lăsat,
Nu vreau s-ajung un simplu gură spartă
Ce-și crede vorbă răcnetul lătrat.