Cuvântul ca dovadă

Am mereu încredere-n cuvinte,
Nu le caut, nici le potrivesc,
Drum îşi au şi singure-l găsesc,
Dacă stau puţină vreme-n minte.

Fără vrerea-mi vin când vor să-mi spună
Că sunt prea grăbit ori prea aştept,
Şi că nu e totuşi înţelept
Să încerc, tot timpul, vorba bună.

Le vorbesc, îmi vin ca amintire
Dintr-un timp cu iz de viitor,
Ori din visul ce, tulburător,
Mă confundă cu a lui trăire.

Cred în rostul lor fără-ndoială,
Nu mă ştiu în stare să le neg,
Nodul gordian nu-l mai dezleg,
Dacă-l văd ţesut deja-n urzeală.

Las ideea fără de tăgadă,
Ca să îşi găsească rost mereu,
Şi, prin ea, să mă exprim şi eu,
Că trăiesc să-mi fie ea dovadă.

Diluție paradoxală

Doar poza de ţi-o văd, deja-mi revine
Neliniştea de care-ți spun şi spun,
Şi motivată-ţi spun că e de tine,
Că vreau sau nu, de-o viaţă-i mă supun.

Chiar aş pleca la drum, în miez de noapte,
Şi să ajung, grăbindu-mă, în zori,
Ca să avem, o zi, motiv de fapte,
Simţindu-ţi ai plăcerilor fiori.

S-o-ncepem bând cafeaua împreună,
Uitând de întrebări şi de tăceri,
Lăsând să înţeleg, când spui că-i bună,
La care dintre fapte te referi.

Iar vorbă să se prindă, cu tărie,
De al cafelei, ideal, bun gust,
Să fie lungă cum îţi place ţie,
Eu confirmând că ai motivul just.

Acelaşi vis, mi-apare, se repetă,
Devine adevăr universal,
În care tu, iluzie concretă,
Te-ai diluat în mod paradoxal.

Dar nu-i de-ajuns în vis să pot ajunge,
Visul se uită chiar la primii zori,
Nu poate dorul faptei să-l alunge,
Ci doar se face a ne da fiori.

Îmi e uşor să simt că-ţi sunt toride
Acele nopţi în care mi-eşti în gând
Şi că dorinţa liniştea-ţi ucide
Un început de noapte aşteptând.

Ştiindu-te reală fantezie,
Eu mi-aş dori, când mintea îmi colinzi,
Dându-mi îndemn de ritm şi poezie,
Să simt că între coapse mă cuprinzi.

Apoi să fie zi, urmând o noapte,
Ce s-a sfârşit, în mod raţional,
Când îmi spuneai, fără să vrei, în şoapte
Că doar aşa te simţi trăind real.

Joc de balans

Îmi place să mă joc... Şi jocu-mi place,
Nu ştiu cum bine-ar fi să îl numesc,
Nici n-aş putea uşor să-l definesc,
E un balans între război şi pace.

Chiar jocul, cu accente, creionează
Ideea că mergem pe-acelaşi drum,
Nici nu contează unde şi nici cum,
De fapt puţine ştim că mai contează.

Printre contrarii şi direcţii clare,
Te văd venind din umbre de trecut
Să-mi fii nu doar un simplu împrumut,
Să-mi fii mai mult decât o întâmplare.

Nici noi nu ştim cum de-am căzut la pace,
Urcând pe munţi ori dealuri coborând,
Eu însă cred că-ţi pui mereu în gând
Să redevin şi tânăr, şi tenace.

Venind, predestinaţi, din alte ere,
Ni s-ar fi spus să ne lăsăm ştiuţi
Când, condamnaţi să fim necunoscuţi,
Ne pretindeam fireasca graţiere.

Şi te închid, ca-n joc, în fortăreţe,
Punând pecete lacătelor porţii,
Ca trăitor ce las în voia sorţii
Drumul, târziu, spre zări de bătrâneţe.

Jocul îmi place... Uit cumva de mine,
Uit să mai fiu extrem raţional,
Jucându-mă trăiesc în mod real,
În mod real, iubito, sunt cu tine.

Zvâcnirea tainei

Eu te-aş iubi, de-aş fi pe malul mării,
Să ne simţim pe val, cuprinşi de ape,
Ca undeva, în clipa înserării,
Nimic din ce suntem să nu ne scape.

Noi doi, priviţi de umbrele din Cer,
Şi mângâiaţi de apa înspumată,
Păsându-ţi doar că timpul efemer
Nu mi te dă, cu totul, dintr-odată.

Să ştiu că nu mai ţii la nici un gând,
La nici o veche, tristă, amintire,
Trăind cu tine, chiar reînvăţând,
Cum e împreunarea cu iubire.

Privindu-te cum urci, încet, pe val,
Să mă cobor spre tine dintr-odată,
Fiind, cum e firesc, cum e normal,
Motiv de împlinire minunată.

Piciorul gol să lase pe nisip
O umbră încontinuu mişcătoare,
Ducând în nemuriri simplul tertip
Ce clipei dă mereu altă culoare.

Şi sânii să ţi-i văd că nu se vor
Ademeniţi de liniştirea-n şoapte,
Ci doar de gestul tainic, zvâcnitor,
Când se ajunge ziua plină noapte.

Până în zori, visând pe malul mării,
Voind să mergem, vieţii, mai departe,
Să hotărâm, contrariul depărtării,
Să ne iubim şi dincolo de moarte.

Grăbire fără grabă

Am învăţat să am, oricât, răbdare,
Să nu-mi doresc gândindu-mă grăbit,
Să iau în seamă simpla întâmplare
Şi să aştept momentul potrivit.

Nici drumul nu-l mai fac acum în grabă,
Grăbit nici nu-l pornesc, nici nu-l opresc,
Graba o ştiu, a fost şi este snoabă,
Evit mereu cu ea să mă-ntâlnesc.

Mă mai condamni, iubito, că sunt moale,
Şi prea mă las de aşteptări sedus,
Şi simţi că nepăsarea-mi dă târcoale,
Chiar mă complac a-i fi, tăcut, supus.

Tot ai idei... Sunt chiar esenţiale,
Se vor cu un efect răscolitor,
Însă le văd de-a dreptul radicale,
Nu mă mai pun acum la mintea lor.

Dor ştiu că-ţi e, şi dor îmi e, de viaţă,
De judecata-mi numai zic nimic,
O deznădejde-mi pare, te agaţă,
Iar adevărul pare tot mai mic.

Grăbeşte-mă, dar fă-o fără grabă,
În grabă toate trec şi nu au sens,
Iar trecerea-i pe noi nu ne întreabă
Dacă ne vrem, cu fuga-i, în consens.

Avem acum de tras învăţăminte,
Sau doar un prag, mai mare, de trecut,
Ca să se poată mersul spre-nainte
În contra risipirii-n absolut.

Eu am răbdare, ştiu să am răbdare,
Nu sunt, în nici un fel, risipitor,
Ştiu că nimic nu este la-ntâmplare
Nici chiar un gând nu e întâmplător.

Arsuri de torțe

Sânii tăi, arzând ca două torţe,
M-au făcut să nu mă pot opri,
Să-mi găsesc nebănuite forţe
Noaptea-întreagă, până-n zori.

Le simţeam, cu totul, zvârcolirea
Când, doriţi, mi se dădeau, să-i gust,
Şi, în pântec, se zvonea zvâcnirea
Trecerii pe-al vieţi prag îngust.

Ca şi val al mării în furtună
Mă pornisem să m-avânt, în mal,
Clipei dând îndemn să ne repună
Pe-al trăirii vad, sortit, real.

Îmi spunea a coapselor căldură,
Să nu fiu nici leneş, nici grăbit,
Să pun jar pe-a trupului arsură,
Focul să nu-l las prea mult mocnit.

Dar, oricât mă-nţelegeam pe mine,
Nu ştiam ce aş putea să-mi fac,
Mă vroiam trăind cu totu-n tine,
Şi, aşa trăind, să-ţi pot fi leac.

Nu-mi trecea prin gând nici o oprire,
Te simţeam voindu-mă profund,
Să mă readun din risipire
Definind lumescul rol fecund.

N-aveam timp să spun că nu se poate,
Ar fi fost dovada că mă mint,
Amândoi eram făptaşi la toate,
Adevărul clar era succint.

Noaptea ne-a rămas puţin dormită,
Tot în tine mă găseam atras,
Te simțeam fierbinte, dezgolită,
Nu puteam să stau, absurd, retras.

Spre târziu, în plină dimineaţă,
S-au lăsat şi sânii-ţi adormiţi,
Pântecul, trezit, din plin, la viaţă,
I-a convins că-s, şi așa, doriţi.

Ne-au rămas cuvintele puţine,
Ne eram, deja, un singur tot,
Mă ştiai rămas cu totu-n tine,
Morţii-n veşnicie antidot.

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...